Clubul sau Casa de Cultură

... din Antoneşti.

De aici vine dezgheţul în sat.

La Chişinău vine din alt club:

Marţi, 1 martie, la ora 19 00, în clubul Gin Do & Contrabass (Eminescu 72) va avea loc lansarea volumului Tiuk! - o antologie de proză Klu.

Vor fi prezenţi autorii: Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Pavel Păduraru, Iulian Ciocan, Alexandru Vakulovski.

Evenimentul marchează 1 an de existenţă a Revistei La Plic şi 10 ani de Tiuk! (www.tiuk.reea.net)

Muzonul este asigurat de Gonzo Deliriumovici (hardcore mix) & Faust (bass turbat).

Un drum

 

... care mă obsedează şi pe care l-am făcut de multe-multe ori. Drumul spre casă.

Andrei Gheorghe şi Marcel

Marcel locuieşte pe Alexei Vakulovski nr. 5, Antoneşti. Prietenul lui cel mai bun e Andrei Gheorghe. Într-un minut, Marcel a fost făcut praf. Nu mai putea de Gheorghe. Şi, după cum se vede, dragostea a fost reciprocă:

Din Show Recent Messages, Tiuk:

Moni Stanila: Marcel

Andrei Gheorghe: Frumoooos! Cel mai bun! Marcel este... Moldova as will should be. Drăguţ, doi ochi, nas, coadă, mîrşav, prefăcut, haios, simpatic. Mincinos, aburitor, prefăcăcios, lăudăros; ia uite un buhăiaş în faţa ochilor mei, acuma o să sar la el!, dar noroc că m-am întors cu spatele. Marcel, foarte drăguţ. Se întoarce în sus cu burta aia, aşa, şi are puţa mică şi păroasă, dă din coadă, pe urmă ia mîţele şi le tîrîie prin colţuri. Am şi poze cu Marcel, am arătat-o la toţi în România. Am făcut poză la casă, la alea-alea, dar mi s-au părut hm, normale, dar MARCEEEL! şi toţi: ulu gulu gulu gulu.

tot interviul poate fi citit aici

Moto-ul şi Argument-ul cărţii "În gura foametei" de Alexei Vakulovski

„Aşa începe foamea:

Te trezeşti dimineaţa viguros,

Apoi începe moleşeala

Apoi începe plictiseala,

Apoi apare pierderea

Puterii raţiunii rapide,

Apoi apare liniştea,

Şi apoi începe groaza”

(Daniil Harms)

Argument

Cartea aceasta, stimate cititor, e scrisă în exclusivitate pentru Dumneata. Mă urmărea gândul să aflu cât mai multe despre foametea din Basarabia anilor 1946-1947, foamete despre care oamenii vorbeau rar şi în şoaptă.

Dacă universul se răsfrânge într-o picătură de rouă, mi-am zis, şi foametea aceea groaznică poate fi înţeleasă şi simţită prin lacrima unei aşezări omeneşti, a satului meu – Antoneşti. Am îndrăznit să fiu purtătorul de cuvânt al consătenilor şi am pornit la drum. Le-am răscolit amintirile ani în şir şi n-am întâlnit nici un nepăsător în calea mea. Conversaţiile noastre au avut loc şi în casele lor, şi în casa mea, şi în casa părinţilor mei, şi la şcoală, şi în lăcaşul primăriei, şi în coliba paznicului, şi pe malul iazului, şi în câmp, şi în centrul satului.

Au trecut ani de la foamete, dar consătenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc când li se împăinjenesc ochii sau când le tremură vocea. Uneori eram ispitit să cred că le iau o parte din povară, din durere, că îi ajut într-un fel.

Ei sunt copiii războiului şi ai foametei, sunt cei care au avut tăria, curajul şi norocul să înfrunte acel coşmar şi să rămână oameni. De la ei am avea încă multe de învăţat, dacă timpul nu le-ar fi duşman. Ei nu acuză, ci povestesc. Să ne aşezăm la umbra amintirilor şi să-i ascultăm.