O fotografie făcută de Alexei Vakulovski

în poză e Iurie Bojoncă, iar fotografia e făcută de dirigintele, profu' de lb & literatură şi desen A.V., viitorul naş al lui I. & Elena B.

La mulţi ani, Iurie!

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

27 august 2004

            E ziua (in)dependenţei R. Moldova. La televizor – euforie. În stradă – indiferenţă puţin neliniştită.

***

            Am cules la computer „Scrisoare de acasă”.

***

            Un detaliu: la televizor, în această zi, mulţi vorbind despre marea in)dependenţă a R. Moldova, vorbesc în l. rusă.

            La început a fost cuvîntul? (In)dependenţa va veni mai tîrziu? Va veni oare?

***

            În România – vijelie. Copaci smulşi, multă apă, stîlpi dărîmaţi.

            Cum altfel? Doar Sandu a păşit acolo.

***

            Aud că Ziua Independenţei s-a transformat în Ziua Republicii. E mai cald. Un lucru nu înţeleg: ce republică? 

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani

26 august 2004

            Frosea (Naftalină) ne-a adus vestea că Făt-Frumos al ei, Michea, vrea să se ducă la oloiniţă şi că n-ar strica să plec şi eu. Scîrţîind, ne-am pornit. Ne-am oprit la oloiniţa din Olăneşti, că la noi uleiul e de calitate inferioară, zice el, M. La Olăneşti fac ulei rafinat, deci fără gust. Am întors-o spre Purcari. Acolo uleiul era amar. I-am spus că ne întoarcem la oloiniţa noastră. Aici am şi făcut uleiul. Frăsîna, cînd ne-am oprit la ei, l-a gustat, i-a dat să guste şi Ninei G., au apreciat calitatea lui astfel:

- Vezi cum pot lucra oamenii? Dar ai noştri... Vai de capul lor!

26 august 2005

            Cîteva nopţi la rînd cobeşte o cucuvea (bufniţă) lîngă casa noastră. A rău? A nenorocire? Superstiţii? Să am o puşcă, i-aş zbura penele. Şuier la ea, dar nu mă ia în seamă. Cobeşte mai departe.

            De fapt, ea e şi un fel de simbol al înţelepciunii. Voi mai prinde la minte?

            În curînd voi încheia al optulea cerc al vieţii mele. Aş putea face nişte totaluri? Nu, poate ar trebui să trag nişte concluzii, nu evaluări. 

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

25 august 2003

            Anul calului, anul boului, anul oii, anul căprii, anul maimuţei, anul tigrului…

            Cînd oare va poposi pe pămîntul acesta al nostru şi Anul Omului?

***

Bate şi te vor închide.

***

Prietenul bun şi la nevoie te recunoaşte.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

(pictură de Sorin Tara)

23 august 2004

Un băieţel cu oile striga în gura mare:

- Rus, rus, paparus, cine dracu’ te-a adus?

            Mi-am amintit că demult, cu vreo 45 de ani în urmă, am primit de la mama cîteva lovituri de mătură pentru aceste versuri rostite de mine cu inspiraţie şi neştiinţă.

            Acele lovituri au fost una din întîlnirile mele cu politica. 

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

22 august 2003

            Am fost la pescuit cu Sandu. Aer curat, linişte, în jur – o frumuseţe. Linişte.

***

            A trecut pe la noi Ludmila Oprea. Mai are puţin timp pînă va începe învăţătura în România şi vrea să mai citească vreo carte. Mi-a dat de înţeles c-ar dori „P.”-ul lui Sandu. I-am spus că încă nu e timpul, i-am dat, totuşi, „Oedip regele mamei lui Freud”. „Ce titlu sucit”, făcu Ludmila.

***

Unul, al lui Bojoncă, veni la mine după vin. Cică repară un motor şi ar vrea un pahar, iar în mahala noastră nu găsesc… I-am spus că nu vînd vin.

Toţi ăştia care se cred ocupaţi vara mă întreabă cînd mă văd ieşind din casă: „Te odihneşti?” M-am săturat să le spun că lucrul meu de bază e în bibliotecă, la masa de scris. Deşi îmi îngrijesc şi via. Pe dînşii i-a scuipat polobocul, iar al meu încă îmi toarnă cîte un pahar. 

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

(lucrare de Alexandru Pecican)

20 august 2003

Scriu foarte încet, fiindcă am prea puţin timp la dispoziţie.

***

Dacă aş fi altfel, n-aş fi eu.

***

Uneori mă mir de cum am fost croit şi cum sunt. Într-o înfăţişare de Sancho Panza locuieşte un Don Quijote, îs un om trist care scrie uneori/şi face proze/fapte vesele, caut mereu singurătatea şi mă sufoc în ea, îmi place liniştea, tihna, dar explodez la nimicuri, îmi plac oamenii, îi vreau alături, le iert aproape toate păcatele, dar nu pot uita nimic, nici răul, nici binele făcut de ei…

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

19 august 2003

În orice situaţie cei proşti sunt mai mulţi decît cei deştepţi. Şi de aceea ei conduc într-o societate democrată. Ei se unesc în turme şi ne domină. Mediocrul e cel cu pîinea şi cuţitul. Mediocrul se gîndeşte numai la sine şi se crede extrem de valoros. El e ignorant, dar se crede buricul pămîntului. El nu ştie că nu ştie şi crede că ştie. El nu gîndeşte mai multe mutări. Dacă lui îi e foame el găseşte mîncare şi mănîncă. Dacă vrea să aibă ceva el găseşte ceea ce doreşte. Chiar furînd acel ceva. El nu gîndeşte că poate să fie pedepsit şi de cele mai multe ori reuşeşte să nu fie pedepsit. Mediocrul alege Parlamentul, Guvernul etc. El ne impune legi scrise şi nescrise, el ne învaţă, ne dojeneşte, ne arată cu degetul şi se înfurie groaznic cînd nu-l ascultăm, cînd nu-i intrăm în voie. Mediocrul vorbeşte cu plăcere despre casa/apartamentul sa/său, despre maşina sa, relaţiile, femeile, gusturile sale. E de prisos să spun că toate acestea (casa, apartamentul, maşina etc.) sunt super, mişto, faine, extra. Despre cei ce nu-s ca el – vorbeşte numai de rău: îs fraieri, proşti, sălbatici, vîntură-vînt, vagabonzi, rataţi…

Mediocrul e nepăsător la durerea aproapelui său. De fapt, el nu prea apropie pe nimeni. E un ins netalentat.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

6 august 2003

Ne pornisem să ducem cu C. un poloboc la reparaţie, la moş Ion. Distanţa – vreo 150-200 metri. De undeva apăru şi V. Ridicăm polobocul în maşină… împreună cu V. Cică tot îi e în drum. La moş, coborîm polobocul şi o luăm înapoi spre casă. La jumătate de drum ne iese în cale consoarta lui C., L. O văd şi-i spun bărbăţelului să meargă la un pahar de vin, dar aud vocea dură a L.:

            - Unde ai luat-o, măi!! apoi către mine:

            - Bună ziua.

            - Bună, îi răspund.

            - Nicăieri, zice C. Am venit acasă să iau nişte chei. Şi mă duc la lucru.

            Care lucru, îmi zic şi mă uit la bărbăţel. Are o faţă jalnică-hîtră. Îmi face din ochi. Îi fac şi eu un semn că l-am înţeles şi o iau spre casă. 

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

5 august 2003

„…şi nu ştiam nici cine e bunicul şi cum trăise el, nu-mi povestise nimeni nimic. Nici pe bunica n-o cunoscusem, muriseră de tot, niciodată n-am ştiut măcar cum îi cheamă”. Am găsit aceste cuvinte într-un caiet de însemnări. Îs ale lui Marin Preda, din „Viaţa ca o pradă”. Şi mi-am amintit imediat de Biblie, de Vechiul Testament. Şi m-am îngrozit. Cît de lipsiţi de memorie suntem! Ori suntem văduviţi de mîndrie? Ei ba. Ia priveşte în ochii unuia care şi-a cumpărat o capră. Sunt ochii unui cuceritor. Lui i se pare că e stăpînul lumii. Ce să mai vorbim de cel care şi-a cumpărat o maşină… Strămoşii? Hm! Devenim filozofi: morţii cu morţii, viii cu viii.

            Dar cîţi strămoşi cunosc eu, din partea tatălui, să zicem? Tata Vasile, bunicul Cozma, străbunicul Pintilie. Mai departe? Nu mi-a povestit nimeni. Fiindcă străbunicul meu Pintilie a venit în Antoneşti din Cetatea Albă. Acolo se pierd urmele neamului meu. Dar… dar ăsta nu-i motiv să mă cred curat ca un fulg de nea. Fiindcă n-am vărsat nici un pic de sudoare pentru a mă documenta mai departe, mai în adînc.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, acum 10 ani

3 august 2004

La ora 7:00, am ieşit din casă şi ne-am pornit spre Chişinău. În autobuz, am întîlnit-o pe L.B. Fusese în vizită la soră-sa. În gară am dat şi de O.P. Vindea ţigări. S-a despărţit de bărbat(-ţi), a lepădat copiii la mamă-sa şi face comerţ.

            Abia la ora 19:00 am urcat în autobuzul „Chişinău-Braşov”. Monoton, însoţiţi de o ploaie, am ajuns şi la Braşov.

4 august 2004

L-am sunat pe Mihai de la gară şi a venit cu Carmina să ne arate drumul spre casa unde locuiesc. Locuiesc la poalele munţilor. Aer curat, răcoros. Un oraş îngrijit, civilizat, cu multe monumente istorice.

Cît am stat în Braşov am vizitat multe locuri istorice din oraş şi din împrejurimi. Deşi mă cotileam cam greoi, locurile vizitate m-au impresionat.

6 august 2004

La Pelişor, Carol al II-lea o izolează pe mamă-sa, Maria, nepoata reginei Victoria a Angliei, după tată, şi a ţarului Alexandru al Rusiei, după mamă. Nicolae şi Boris, verii ei, erau îndrăgostiţi de ea, iar Nanda (bărbatul ei – Ferdinand) „sta şi căsca”. A fost îndrăgostită de prinţul Barbu Ştirbei. Ultimii ei copii, Ileana şi Mircea, sunt ai lui Barbu Ştirbei.

            E îngropată la Curtea de Argeş, alături de soţul Ferdinand şi de Carol I şi Elisabeta.

            Carol al II-lea , fiul, probabil îi seamănă. Renunţă la tronul României şi fuge să se însoare cu Zizi Lambrino. Apoi acceptă să fie însurat cu Elena a Greciei. Abdică iarăşi pentru Elena Lupescu.

            Istoricii spun că fără Maria întregirea neamului românesc (1 decembrie 1918) nu ar fi fost posibilă.

8 august 2004

Ieri, la ora 19:00, am urcat în autobuzul din Braşov şi la ora 6:30, azi, am ajuns la Chişinău. La ora 10:00 eram deja acasă.

12 august 2004

Au venit acasă Mihai şi Carmina. Obosiți, căci vreo două zile şi nopţi n-au dormit. Mi-au adus computer, am privit fotografii, am ascultat muzică. Iată şi drumul parcurs de la peniţă la computer.

13 august 2004

„Sacul gol nu stă-n picioare”.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

1 august 2003

Cînd mergeam în tabăra pionierească, în primele zile ne cîntăreau pe toţi. Dimineaţa. Cînd urma să plecăm acasă, ne mai cîntăreau o dată. După amiază. Cine se îngrăşa mai mult în acest timp era premiat. Deseori premiul era ceva tot de halit: ciocolată, colac, alviţă etc.

***

Ceea ce nu puteam suferi eu în tabăra pionierească erau marşurile. Mergeam în coloană cîte doi dimineaţa şi seara şi rosteam „reciovci” mobilizatoare, patriotice foc. Cînd toţi „mărşăluiau”, eu îmi găseam ceva „de lucru” şi o ştergeam de acolo. Şi azi mă cutremur cînd văd copii strînşi într-o coloană. Şi azi nu pot înţelege de ce în fruntea coloanei trebuie să fie cei mai înalţi, iar cei mai scunzi să păşească ultimii. Ca să nu vadă nimic în afară de spatele şi ceafa înainte mergătorului? Ca să se tîmpească? Să devină un robot? Se făcea lucrul acesta intenţionat? Cu bună ştiinţă?”