„27.06.2002
Cînd sună goana de la Academia de
Poliţie eu citisem deja vreo 50 de pagini. Simţeam un gol în mine şi nu
înţelegeam de unde a apărut.
La institut doamna M. Soroceanu a
pomenit de regretatul Gurghiş şi a anunţat apăsat că ei împreună au recenzat
teza mea „de licenţă”, cum s-a exprimat, pe care am scris-o în decembrie
trecut, la nişte cursuri de perfecţionare la distanţă. Mi-a promis că-mi va
arăta „opusul”.
***
Citesc,
dar ceva nu-mi ajunge. Aud nişte voci stridente, alerg la fereastră şi privesc
lumea de la etajul 4. Nimic interesant. Aceleaşi personaje-caricaturi. Pe scena
asfaltată apare o pereche şi încep să-şi demonstreze relaţiile familiale. Ea pare
să poarte căciula. El e cam ouat, ori trecut, ori.. O aud vociferînd în fiecare
zi şi mă mir că nu se găseşte un suflet care să-i tragă o… lecţie de bună
purtare. La noi în sat ea/ei ar fi educaţi mai repede. Îi zic Nemulţumita, dar
aud din gura unui pici numele ei „de casă”. Cînd apărea ea pe „scenă”, un puşti
ser adresă altuia: „Hai s-o ştergem, că nimeni nu se mai gîndeşte la noi cît
urlă Curva”.
Privesc ceasul, privesc cartea din
faţă şi înţeleg că citesc aceeaşi pagină de jumătate de oră. Aşa ceva nu mi se
prea întîmplă. O închid cu grijă şi o pun pe noptieră. Mă gîndesc să-mi bag
capul sub apa rece. Deschid uşa camerei mele de sihastru, dar aud cunoscutele
exclamaţii de ură. Închid uşa, mă reped la fereastră şi-i văd: femeia cu
caprele şi turma ei. Merg în rînd ca cei mai disciplinaţi ostaşi din lume. Din
turma de gură-cască apare Nemulţumita, alias Curva, şi-şi umple balele cu fiere.
Un căţeluş aleargă spre f.c.c., o priveşte, se întoarce spre Nemulţumita şi
începe a o lătra.
- Bravo! am strigat eu de la
înălţimea etajului al 4-lea.
Cîteva priviri se îndreptară spre
mine. Tresări şi femeia cu caprele. Maximel ridică capul spre mine şi behăi. F.c.c.
se prefăcu că nu l-a observat. În orice caz, nu-i făcu nici o observaţie. Făcu
un cerc magic cu mîna şi toate caprele se repeziră în iarbă, ucrînd în copaci. Numai
Maximel stătea sub fereastra mea şi nu îndrăznea să se mişte de acolo. El nu
era obişnuit cu înălţimile, dar le simţea, probabil.
Armata de gură-cască turna zoi în
capul f.c.c. Ea nu-i lua în seamă, iar eu n-am mai putut răbda:
- Opriţi-vă, păcătoşilor! am strigat.
- Dar cine-i acesta? făcu unul,
mirat.
- A huievoznaet, îi răspunse cineva.
- Vreun profesoraş, zice unul.
- A! Din aceştia…
N-am mai aşteptat să aflu din ce
categorie fac eu parte. Şi se pare că aşa şi o să mor – neştiutor. Căci f.c.c. şopti
cuvîntul magic şi toate caprele se aliniaseră lîngă ea. Numai Maximel stătea
lîngă zidul clădirii şi nu înţelegea de unde a venit vocea ce-i susţinea. F.c.c.
ridică ochii spre mine şi rosti:
- Mulţumim, om bun. Şi-şi aplecă
capul.
Căutam un cuvînt de răspuns, dar
n-aveam de unde-l găsi.
F.c.c. se închină şi plecă împreună
cu caprele ei. Ultimul se tîra Maximel. La colţul blocului behăi ceva în limba
lui şi dispăru.
Priveam distrat, fără să înţeleg
ceva. Iarăşi ceva nu era la locul lui. Dar mi-am dat seama ce lipsea: nimeni nu
mai striga în urma f.c.c.
Am închis fereastra, am luat o
carte, dar n-am putut să citesc. Am deschis blocnotes-ul şi am făcut aceste
însemnări. Şi m-am gîndit că…
Aşa şi este. Cine ne poate sta în
cale?”