Monday, July 30, 2012

Ecaterina Bargan, Foamea


Ecaterina Bargan


Foamea

Nu am timp pentru adânci cugetări. Nu mai visez la fapte mari. Exist eu şi stomacul meu. Există cavitatea mea bucală, faringele, epiglota, stomacul. Le simt prezenţa. Acum gândurile mele sunt speranţa să găsesc şi mâine o rădăcină de papură, o păpădie, nişte geandră, un cioclej, câteva scoici prin mâlurile râului, o vrabie, beţe de răsărită, buruiene, crengi de copaci pentru fierturi. Orice. Îmi simt gândurile, şi ele sunt foarte aproape de stomac, toate gândurile mele sunt obsesiv legate de foame, însă nu doar de a mea. În clipele astea totul se schimbă, când ameţeşti mergând pe drum; când te târăşti de neputinţă, dar nu îl furi pe celălalt, deşi alţii o fac, tu nu o poţi face, fiindcă, dincolo de limitele suferinţei, respingi nebunia din tine. Îţi impui să o ţii cât mai departe.
  Suntem în tren. Orheiul e departe. Antoneştiul e din ce în ce mai aproape.Trenul se mişcă încet, mai lent decât un car cu boi. Câmpiile îngălbenite duhnesc a lipsă.
-        Foca, dă-mi o bucăţică de pâine că nu mai pot rezista, îmi spune Oachim, iar eu nu am ce-i da. Oamenii din tren sunt trişti. Au hainele jerpelite şi ponosite. Oamenii sunt furioşi. Mă privesc cu ură. Nu au ochi rugători, ci furioşi. Mulţi dintre ei ar fi gata să ucidă pentru o bucată de pâine. Lângă mine stă un bătrân de vreo 70 de ani, cu o barbă sură imensă, fără o mână şi fără un picior. Doarme şi e gata să cadă peste mine. Mă întreb dacă e posibil şi aşa ceva. Să-ţi tai popria mână şi propriul picior ca să te salvezi de foame. Nu le are proaspăt bandajate. Sunt amputaţii vechi, ceea ce mă face să mă gândesc la vreun accident din trecut, la un război, la o răfuială cruntă. Îmi închipui toate aceste scene şi mă cuprinde groaza. Răni cu o durere simţită la gradul 10 din 10. Răni unse cu craulină în loc de iod, apoi tratate cu pătlagină. Doarme şi corpul lui asimetric este mult înclinat înspre mine. – Foca, dă-mi o bucăţică de pâine, repetă Oachim, care stă pe scaunul din faţa mea. Oachim stă ghemuit ca un embrion şi se ţine cu mâinile de burtă, iar eu nu am ce-i da. Şi mie mi-e foame, dar asta nu schimbă nimic. Un bărbat mărunt scoate cuţitul din geacă. – Daţi încoace sacii de grâu, spune. Nimeni nu are grâu. – Daţi încoace sacii de grâu, repetă, de parcă ar vedea pe undeva grâu. – A-nebunit, zice unul. –  Săracul, spune un altul. Toţi îl privesc ca pe un personaj fictiv, care e făcut din aer, ca pe o halucinaţie. Bărbatul se crede real, este real, şi flutură în mâini un cuţit foarte real. Nimeni nu mişcă. E mărunt şi are un început de chelie. Miroase urât, ca întreg trenul. În aşa condiţii nu îţi dai seama cine pute mai tare, dar bărbatul încins care ţine cuţitul e clar că nu s-a spălat cel puţin câteva săptămâni. – Linişteşte-te, bre! Îi zice un tânăr care stă pe scaunul lipsit de spetează din capătul compartimentului.  Nu stă să-i explice că nimeni nu are ce mânca. Bărbatul începe să tremure. Strigă din toţi rărunchii – Dacă nu-mi daţi o bucată de pâine, vă tai capurile la toţi! Îi simt rădăcinile spaimei. Îi simt febra. Mi-e milă de el, dar nu mişc. Nimeni nu poate face nimic. – Stai jos, nu-ţi pierde energia aiurea, o să mai ai nevoie de ea, îi zice altul. Bărbatul cu cuţit se-ndreaptă înspre o femeie care ţine strâns în braţe o geantă. Oachim îi iese-nainte. Încerc să-l opresc, dar el mi se smulge din mâini. Îl apucă pe imbecil de gât şi de mâna în care ţine cuţitul, apoi  îl aruncă afară din compartiment, fără să crâcnească. Bărbatul rămâne mult în urmă, rostogolindu-se în râpa galbenă de pe marginea căii ferate, cel mai probabil, fără suflare. Nimeni nu are nimic de reproşat. Nimeni nu are nimic de spus. Halucinaţia a dispărut. Toată lumea tace. – Badea Colea a murit cu bucăţica de pâine în gură, spune peste un timp Oachim. Noi trebuie să facem ceva, Foca, altfel o să murim şi noi. O să murim. – Stai liniştit, Oachim, tata e acasa. Vom schimba covoarele pe cartofi, şi tablourile, şi cearşafurile, şi vesela, şi ulcioarele sculptate de mama, şi icoanele, şi o parte din haine. Va fi bine, Oachim, va fi bine. Mai trebuie să rezişti un pic până ajungem acasă. - Foca, nu mai pot. Mă arunc din tren Foca. Nu se poate. Trenul acesta nu se mai opreşte, îmi spune, şi o lumină palidă i se aşterne pe faţă-n scurte fragmente. - Uite luna, dragul meu, uite-te la ea. Luna gustasă. Avem o pâine imensă. Acuşi o să tai o felie mare mare din ea şi o să mâncăm amândoi. Acuşi, doar un pic mai aşteaptă, şi va fi aici. Tu dormi, Oachim, dormi, dragul meu, mâine ne aşteaptă o zi grea.


(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Saturday, July 28, 2012

Trebujeni - Antonești. În gura foametei

Moni Stănilă

Mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă

 (fragment nescris din cartea În gura foametei de Alexei Vakulovski)

Alexei Vasilievici, ce să vă spun? Sunteţi om cu carte, om citit. Ştii matale prea bine. Oricât ar încerca cineva să vorbească despre foame, nu mă convinge. Mi-e a mânca. Ne-au mătrurat podul. Ne-au căutat grâul şi în perete. Pe unii i-au mutat în Palanca. Mi-e a mânca şi acuma după toată masa asta, să-i dea Dumnezeu sănătate la Sofia Vasilievna. Să nu treceţi prin foamete, Doamne fereşte! Că foamea nu-i ca bătaia, Alexei Vasilievici. Că o capeţi până leşini, ce uciganie n-ar fi, şi să mori, da’i mai repede cumva. Da’ aşa, Alexei Vasilievici, să nu-ţ’ puie nici tata o fărâmă de făină în palmă…! Eu eram copchil, da’ tot am înţeles că foamea îţi roade firea, şiţi ce zic? Nu mai poţi să zâmbeşti la nime’. Ce mai ţi-e un tată sau mamă? Nu te mai uiţi la fraţi decât că-s mulţi. Te uiţi că tre’ să rupi în două o cartoafă îngheţată. Ştii am avut o soră mai mare, Lida, avea zece ani, la foamete, cu patru ani mai mare decât mine şi mi s-a făcut rău prin decembrie. Era gata cu mine. Mama era în Polonia, iar tata se prăpădise în război. Deja mi-l închipuiam pe Ivănaş Spătaru cum mă aruncă în sanie peste alţii şi mă duce. Şi plângeam aşa fără lacrimi, de frică, stăteam cu ochii în tavan şi făceam îîî-îîî, da’ Lida plângea şi ea. Şi-mi îndesa pâine din trestie cu scoici în gură şi tot zicea, mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă. Şi plângea săraca, plângea aşa, vă daţi seama Alexei Vasilievici, că ea, vai de zilele şi păcatele noastre. Şi-a tîiat pâinea, şi-a luat-o de la gură, şi tot repeta aşa mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă, şi după ce îmi îndesa pâinea în gură îşi lipea palmele de obrajii mei aprinşi de febră şi îngâna după mine îîî-îîî. Se uita, aşa, fix în ochii mei şi se căina cu mine.

S-a prăpădit Lida, Doamne iartă-mă, păcatele mele Alexei Vasilievici, s-a prăpădit ea şi eu am trăit. Pentru mine s-a prăpădit săraca. Am ucis-o, Alexei Vasilievici. Şi cum să mai trăiesc eu cu pace? De-aia, cum credeţi? De-aia am plecat în Trebujeni.  Nu mai pot să văd cu ochii ăştia, vai de mine, nu mai pot să privesc Antonocva că-s bătrân, Alexei Vasilievici, şi uite, în Trebujeni merg pe dealurile alea de piatră şi parcă îmi vine tot a spune: mi-e a mânca. Mă duc spre Scoc, da’n gând tot aşa îmi vine: mi-e a mănâncă, şi mă pun pe malu’ Răutului cu o bucată de plăcintă, da’ cum să mânc? Mai pot eu pune plăcintă în gură, Alexei Vasilievici? Şi mă uit aşa, că şi apa aia seamănă cu foamea. Neagră şi stătută. Tulbure, nu vezi prin ea. Aşa şi foamea ne întuneca la chip, parcă toţi eram scoşi din Răut sau din Nistru, puşi aşa la uscat ca scoicile, şi apoi fărâmaţi cu sucitoru’ să ne facă făină pe toţi, să ne mânce comuniştii bată-i Dumnezeu să-i bată, că din cauza lor s-a ucis Lida, iar pe mine neom m-au făcut. Că spune mata, cum să mă mai împac? Că vezi, eram prunc, nu mi-am dat seama cum s-omoară ea de dragu’  meu. Şi ce să spun acu? Poate chiar că mi-am dat seama. Poate de aia nu mai pot trăi ca tot omu’. Nici nevastă nu mi-am luat. Că nu m-a lăsat inima, fiin’că eu ştiu, Alexei Vasilievici, cum era foametea. Şi nu e, să mă crezi, chin mai mare pe pământ. Şi nici păcat mai mare ca ăsta. Cum să ucizi copiii cu foametea? Că-i greu şi-i mult. Nu trece. Lung şi greu, aştepţi zi după zi, tot cu gândul la pâine eşti. Şi-apoi începe a te durea capul, şi se îmflă pântecul. Săraca Lida, de-aia nu mai vin în Antoneşti, că de la drumu’ mare, cum mă apropii de sat, îmi apare-n minte cu obrajii aprinşi de la plâns, îi simt căldura din mâini, cum mă ţinea şi îngâna cu mine îîî-îîî.

Ş’apoi nu degeaba e un Dumnezeu în cer! S-or înturna toate cumva, şi-o fi Lida mea, Dumnezeu s-o ţie, o fi îngeraş. Da’ parcă şi asta nu mă linişteşte. Că m-am mâniat şi pe Dumnezeu, Doamne iartă-mă, Alexei Vasilievici, o bucată de pâine, cum vezi astăzi că aruncă alţii la gunoi. O bucată iac-atâtica de pâine, şi aş fi şi eu om şi Lida în viaţă. Iartă-mă Doamne, păcatele mele, că nici eu nu mai înţeleg, cine a ucis-o. Comuniştii, eu,  sau Dumnezeu bunul? Spune matale, Alexei Vasilievici, spune matale, fie-ţi milă, să mor şi eu cu pace. Mi-a fost frică să mă prăpădesc, nu m-am mai gândit la Lida, numa la Ivănaş Spătaru mi-era gându’ atunci. La sania lui plină cu morţi. Şi aşa şi-am mâncat pâinea Liudei. Doamne iartă-mă, păcatele mele, Alexei Vasilievici.

(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Preluat de pe Dogmatista