Stupi pentru albine fericite

Scriam zilele trecute pe Deschide.Md despre Daniil din Baloșești și Dumitru din Antonești:

Sunt în Moldova mulți oameni pricepuți, mulți meșteri, dar în momentul în care avem nevoie de ei observăm deodată că sunt de negăsit. Unii sunt la muncă în Ucraina, unii în Rusia, unii în Italia sau alte țări europene, dacă nu și-au luat avânt și mai mare și au trecut oceanul.

Dumitru – lemnar în Moldova

Anul trecut aveam nevoie de niște rafturi de lemn în Antonești, făcute după anumite măsuri, pentru o bibliotecă, și a fost foarte greu să găsesc în sat un lemnar. Toți erau plecați și în acest timp ticăia timpul destrămării familiilor lor. Pentru că, de ce să mințim?, când unul dintre soți este plecat la muncă în străinătate – familia începe să se prăbușească. Dumitru, lemnarul pe care am avut norocul să-l găsesc în Antonești, se întorsese în sat după mulți ani de muncă în Rusia. Și deja de vreo doi ani umblă după tot felul de autorizații pentru a-și deschide un atelier. Între timp își toacă banii munciți, în loc să își poată desfășura activitatea normală acasă.

Daniil – Fabricarea și comercializarea de stupi artizanali, UE, România

Pe Daniil din Baloșești, comuna Tomești, zona muntoasă a județului Timiș, l-am cunoscut acum vreo șase ani. În această zonă, încă din 1826, funcționa Fabrica de Sticlă din Tomești. Înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, în 2004, fabrica s-a închis și aproape toți oamenii din împrejurimi au rămas fără servicii. După care a urmat același scenariu ca în Moldova: cei în puteri și-au căutat de lucru în străinătate. Lovitura pentru tomeșteni a fost foarte grea, pentru că majoritatea munceau la fabrica de sticlă, iar zgomotul specic al acesteia încă e visat de mulți. Întreruperea lui a fost pentru zonă ca un infarct. Nu exagerez când spun asta. CONTINUAREA AICI 

Între timp, Moni a pictat câțiva stupi. Au ieșit superbi, sunt sigur că și albinele s-ar bucura. Iată câteva fotografii:

Acești stupi nu existau dacă Daniil nu ar fi fost ajutat cu fonduri europene. Concret:

Sper ca într-o zi și Dumitru, și alți meșteri buni din Antonești să poată beneficia de fonduri europene ca să-și dezvolte visele, nu să umble după tot felul de hârtii prin cabinetele birocraților și să fie doar împiedicați. Pentru asta trebuie să votăm duminică. Duminica trecută am votat bine, duminica viitoare, sper, și mai bine. Doamne ajută!

Hronicul Găinarilor de Aureliu Busuioc și În gura foametei de Alexei Vakulovski la Teatru Național

Hronicul Găinarilor e un roman foarte fain de Aureliu Busuioc, despre care am scris aici.

E o bucurie mare că Hronicul... se montează în același timp cu În gura foametei. Despre asta a scris Moni Stănilă în Timpul: "Alegerile bune se văd de la început. Două direcţii apucate de Petru Hadârcă, de când a revenit în funcţia de director al teatrului, le văd cu ochiul liber: orientarea spre scriitorii noştri şi valorizarea tinerilor." continuare aici.

Mulţumim, Petru Hadârcă & Luminiţa Ţâcu! Aşteptăm cu nerăbdare ambele spectacole!

Catincuța

Catincuța e de fapt motan. Dar are o mutră așa de șmecheră că și noi am crezut că e pisică :)

Înainte de asta am avut două pisici (Dudu și Feghiușca) pe care îi credeam motani :)

Foto Moni Stănilă

Trebujeni - Antonești. În gura foametei

Moni Stănilă

Mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă

 (fragment nescris din cartea În gura foametei de Alexei Vakulovski)

Alexei Vasilievici, ce să vă spun? Sunteţi om cu carte, om citit. Ştii matale prea bine. Oricât ar încerca cineva să vorbească despre foame, nu mă convinge. Mi-e a mânca. Ne-au mătrurat podul. Ne-au căutat grâul şi în perete. Pe unii i-au mutat în Palanca. Mi-e a mânca şi acuma după toată masa asta, să-i dea Dumnezeu sănătate la Sofia Vasilievna. Să nu treceţi prin foamete, Doamne fereşte! Că foamea nu-i ca bătaia, Alexei Vasilievici. Că o capeţi până leşini, ce uciganie n-ar fi, şi să mori, da’i mai repede cumva. Da’ aşa, Alexei Vasilievici, să nu-ţ’ puie nici tata o fărâmă de făină în palmă…! Eu eram copchil, da’ tot am înţeles că foamea îţi roade firea, şiţi ce zic? Nu mai poţi să zâmbeşti la nime’. Ce mai ţi-e un tată sau mamă? Nu te mai uiţi la fraţi decât că-s mulţi. Te uiţi că tre’ să rupi în două o cartoafă îngheţată. Ştii am avut o soră mai mare, Lida, avea zece ani, la foamete, cu patru ani mai mare decât mine şi mi s-a făcut rău prin decembrie. Era gata cu mine. Mama era în Polonia, iar tata se prăpădise în război. Deja mi-l închipuiam pe Ivănaş Spătaru cum mă aruncă în sanie peste alţii şi mă duce. Şi plângeam aşa fără lacrimi, de frică, stăteam cu ochii în tavan şi făceam îîî-îîî, da’ Lida plângea şi ea. Şi-mi îndesa pâine din trestie cu scoici în gură şi tot zicea, mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă. Şi plângea săraca, plângea aşa, vă daţi seama Alexei Vasilievici, că ea, vai de zilele şi păcatele noastre. Şi-a tîiat pâinea, şi-a luat-o de la gură, şi tot repeta aşa mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă, şi după ce îmi îndesa pâinea în gură îşi lipea palmele de obrajii mei aprinşi de febră şi îngâna după mine îîî-îîî. Se uita, aşa, fix în ochii mei şi se căina cu mine.

S-a prăpădit Lida, Doamne iartă-mă, păcatele mele Alexei Vasilievici, s-a prăpădit ea şi eu am trăit. Pentru mine s-a prăpădit săraca. Am ucis-o, Alexei Vasilievici. Şi cum să mai trăiesc eu cu pace? De-aia, cum credeţi? De-aia am plecat în Trebujeni.  Nu mai pot să văd cu ochii ăştia, vai de mine, nu mai pot să privesc Antonocva că-s bătrân, Alexei Vasilievici, şi uite, în Trebujeni merg pe dealurile alea de piatră şi parcă îmi vine tot a spune: mi-e a mânca. Mă duc spre Scoc, da’n gând tot aşa îmi vine: mi-e a mănâncă, şi mă pun pe malu’ Răutului cu o bucată de plăcintă, da’ cum să mânc? Mai pot eu pune plăcintă în gură, Alexei Vasilievici? Şi mă uit aşa, că şi apa aia seamănă cu foamea. Neagră şi stătută. Tulbure, nu vezi prin ea. Aşa şi foamea ne întuneca la chip, parcă toţi eram scoşi din Răut sau din Nistru, puşi aşa la uscat ca scoicile, şi apoi fărâmaţi cu sucitoru’ să ne facă făină pe toţi, să ne mânce comuniştii bată-i Dumnezeu să-i bată, că din cauza lor s-a ucis Lida, iar pe mine neom m-au făcut. Că spune mata, cum să mă mai împac? Că vezi, eram prunc, nu mi-am dat seama cum s-omoară ea de dragu’  meu. Şi ce să spun acu? Poate chiar că mi-am dat seama. Poate de aia nu mai pot trăi ca tot omu’. Nici nevastă nu mi-am luat. Că nu m-a lăsat inima, fiin’că eu ştiu, Alexei Vasilievici, cum era foametea. Şi nu e, să mă crezi, chin mai mare pe pământ. Şi nici păcat mai mare ca ăsta. Cum să ucizi copiii cu foametea? Că-i greu şi-i mult. Nu trece. Lung şi greu, aştepţi zi după zi, tot cu gândul la pâine eşti. Şi-apoi începe a te durea capul, şi se îmflă pântecul. Săraca Lida, de-aia nu mai vin în Antoneşti, că de la drumu’ mare, cum mă apropii de sat, îmi apare-n minte cu obrajii aprinşi de la plâns, îi simt căldura din mâini, cum mă ţinea şi îngâna cu mine îîî-îîî.

Ş’apoi nu degeaba e un Dumnezeu în cer! S-or înturna toate cumva, şi-o fi Lida mea, Dumnezeu s-o ţie, o fi îngeraş. Da’ parcă şi asta nu mă linişteşte. Că m-am mâniat şi pe Dumnezeu, Doamne iartă-mă, Alexei Vasilievici, o bucată de pâine, cum vezi astăzi că aruncă alţii la gunoi. O bucată iac-atâtica de pâine, şi aş fi şi eu om şi Lida în viaţă. Iartă-mă Doamne, păcatele mele, că nici eu nu mai înţeleg, cine a ucis-o. Comuniştii, eu,  sau Dumnezeu bunul? Spune matale, Alexei Vasilievici, spune matale, fie-ţi milă, să mor şi eu cu pace. Mi-a fost frică să mă prăpădesc, nu m-am mai gândit la Lida, numa la Ivănaş Spătaru mi-era gându’ atunci. La sania lui plină cu morţi. Şi aşa şi-am mâncat pâinea Liudei. Doamne iartă-mă, păcatele mele, Alexei Vasilievici.

(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Preluat de pe Dogmatista

Marcel supererou! Finul lui Răzvan Țupa pe afișul lui v.leac, alintat de Andrei Gheorghe, filmat de Ghenadie Popescu, admirat de Mugur Grosu...

...și lista poate continua!

Dar Marcel e un supererou modest. Deși multe minți s-au întrecut ce nume să-i dea. Până la urmă l-a nășit Răzvan Țupa!

Între Marcel și Andrei Gheorghe e o admirație reciprocă, s-au despărțit doar la somn, cât a stat AG în Antonești:)

Așa arăta când era mic:

Acum e modelul preferat al lui Moni (din cauza asta blogul ei începe cu Dog:)) )și arată cam așa, atunci când plouă sau e fum prin preajmă, nu-i prea place:

Dar a ajuns pe afișul Republicii, unde va citi cele mai drăgăstoase poeme cu căței însuși v.leac!

Să luam exemplu de la Marcel, el nu se dă mare deși e Supererou!

În gura foametei & Oameni din Chişinău la Timişoara

Ne vedem pe 5, la 5 :)

În gura foametei de Alexei Vakulovski la SIC 2011. Lectură de Moni Stănilă, Cristi Măriuţă, Călin Emilian Cira, Vasile G. Dâncu, Mugur Grosu, Alexandru Vakulovski

În gura foametei de Alexei Vakulovski la SIC 2011. Lansare la cenaclul Republica. Lectură de Moni Stănilă, Cristi Măriuţă, Călin Emilian Cira, Vasile G. Dâncu, Mugur Grosu, Alexandru Vakulovski. Volumul a luat premiul Memorie, acordat de către Biblioteca Naţională din Chişinău.

Au citit mai mulţi, doar că eu mi-am cam înghiţit limba şi am simţit şi mai mult absenţa tatălui, fiind mai neatent la filmări.

Moni Stănilă citind din Alexei Vakulovski - În gura foametei, la Republica

La Republica a fost foarte fain. Pe lângă scriitorii tineri, la lansarea lui Iulian Ciocan au venit şi Vladimir Beşleagă şi Andrei Burac.

La open mic Moni Stănilă a citit din cartea tatălui.

Am observat că toţi sunt interesaţi de ea, sper să pot face de mai multe exemplare ca să pot da, sau măcar să apară în librării.