Alexei Vakulovski
Basm
Şi se lăsă urgia asupra ţării. Un
teribil balaur strînse toate izvoarele şi le da oamenilor apă numai după ce-şi
primea jertfa de sînge: o dată pe an oamenii erau nevoiţi să ducă balaurului
nouă fete şi nouă flăcăi. Cele mai frumoase. Cei mai vrednici. Şi oamenii
plăteau, erau nevoiţi să plătească tributul. Duceau jertfa, se întorceau cu
capul plecat şi nu-şi mai reveneau pînă la moarte. Cînd se termina anul, alţii
mergeau cu plata sîngelui, alţii veneau cu capul în pămînt, alţii erau
devoraţi, alţii se uscau de scîrbă şi de ruşine… dar n-aveau ce face.
Fără apă nu poţi trăi… Balaurul nu
iartă.
După multă oropsire, oamenii
începură să se întrebe ce vrea, de fapt, balaurul ăla. Balaurul ăla voia să
afle răspunsul la o singură întrebare, care-i părea teribil de simplă: ce e cel
mai important pentru voi, oamenii, pe pămîntul acesta?
Şi fetele alea fermecătoare, şi
flăcăii ăia ca nucul duceau răspunsul sfatului satului: fericire ne trebuie, dragoste
ne trebuie, bucurie ne trebuie, bogăţii ne trebuie, prietenie ne trebuie, slavă
ne trebuie, autoritate ne trebuie, putere ne trebuie, tandreţe ne trebuie,
frumuseţe ne trebuie, energie ne trebuie, isteţime ne trebuie, grație ne
trebuie, voinţă ne trebuie, inteligență ne trebuie…
Oamenii duceau mesajul lor, balaurul
îi asculta şi-n devora. Îşi umplea stomacul, apoi cugeta tot anul următor la
prostia omenească.
S-au adunat bătrînii ţării, s-au
sfătuit şi şi-au recunoscut neputinţa. Au hotărît să trimită în lumea largă
bărbaţi tineri şi puternici, ca să afle răspuns la întrebarea care cere jertfe.
Şi s-au dus bărbaţii în lume, unde
i-au dus ochii. Se întorceau cu problema rezolvată de cei mai mari înţelepţi de
pe pămînt. Balauru-i asculta, se făcea că zîmbeşte şi-şi umplea burta cu fetele
de vis şi flăcăii de poveste.
Ţara plîngea. Ţara se topea. Ţara dispera.
O ceaţă a neputinţei se lăsa asupra
plaiului, o ceaţă a durerii, a pierzaniei, a deznădejdii. Oamenii se gîndeau
să-şi pună capăt zilelor, ca să scape de urgia în care au nimerit.
Au hotărît că aceşti nouă fete şi nouă
flăcăi sunt ultima jertfă pe care o mai fac. S-au apropiat de peştera
balaurului şi s-au oprit. Le tremurau picioarele. Cei ajunşi acolo acum nu mai
erau dintre cei mai virtuoşi.
Cei aduşi ca jertfă plîngeau, satul
plîngea, balaurul nu se arăta, nemilosul. De undeva din mulţime apăru un copil
firav, cu ochi visători, care păşi spre fiara înfiorătoare. Balaurul îl ridică
la nivelul ochilor, îl privi curios şi-l întrebă:
- De unde te-ai luat, puiule?
- Nu-s puiul tău, am venit să-mi salvez
mama.
- Du-te unde vrei, moleculo, dar dacă mi-ai
nimerit în labe eşti dator să răspunzi la întrebarea mea. Ce e cel mai de preţ
lucru pentru voi, oamenii?
- Sănătatea, a spus puştiul.
O lumină se lăsă peste Pămînt. Dispărură
graniţele, oamenii ieşiră veseli şi plini de viaţă. Soarele lumina fericirea de
pe feţele lor.
Copilul se pomeni undeva sus, pe un
soclu imaginar. Toţi îl aclamau: „Salvatorul nostru! Salvatorule!”
El se înroși şi dispăru în mulţime…