În Tiuk! următor - BASM de Alexei Vakulovski

Alexei Vakulovski

Basm

            Şi se lăsă urgia asupra ţării. Un teribil balaur strînse toate izvoarele şi le da oamenilor apă numai după ce-şi primea jertfa de sînge: o dată pe an oamenii erau nevoiţi să ducă balaurului nouă fete şi nouă flăcăi. Cele mai frumoase. Cei mai vrednici. Şi oamenii plăteau, erau nevoiţi să plătească tributul. Duceau jertfa, se întorceau cu capul plecat şi nu-şi mai reveneau pînă la moarte. Cînd se termina anul, alţii mergeau cu plata sîngelui, alţii veneau cu capul în pămînt, alţii erau devoraţi, alţii se uscau de scîrbă şi de ruşine… dar n-aveau ce face.

            Fără apă nu poţi trăi… Balaurul nu iartă.

            După multă oropsire, oamenii începură să se întrebe ce vrea, de fapt, balaurul ăla. Balaurul ăla voia să afle răspunsul la o singură întrebare, care-i părea teribil de simplă: ce e cel mai important pentru voi, oamenii, pe pămîntul acesta?

            Şi fetele alea fermecătoare, şi flăcăii ăia ca nucul duceau răspunsul sfatului satului: fericire ne trebuie, dragoste ne trebuie, bucurie ne trebuie, bogăţii ne trebuie, prietenie ne trebuie, slavă ne trebuie, autoritate ne trebuie, putere ne trebuie, tandreţe ne trebuie, frumuseţe ne trebuie, energie ne trebuie, isteţime ne trebuie, grație ne trebuie, voinţă ne trebuie, inteligență ne trebuie…

            Oamenii duceau mesajul lor, balaurul îi asculta şi-n devora. Îşi umplea stomacul, apoi cugeta tot anul următor la prostia omenească.

            S-au adunat bătrînii ţării, s-au sfătuit şi şi-au recunoscut neputinţa. Au hotărît să trimită în lumea largă bărbaţi tineri şi puternici, ca să afle răspuns la întrebarea care cere jertfe.

            Şi s-au dus bărbaţii în lume, unde i-au dus ochii. Se întorceau cu problema rezolvată de cei mai mari înţelepţi de pe pămînt. Balauru-i asculta, se făcea că zîmbeşte şi-şi umplea burta cu fetele de vis şi flăcăii de poveste.

Ţara plîngea. Ţara se topea. Ţara dispera.

O ceaţă a neputinţei se lăsa asupra plaiului, o ceaţă a durerii, a pierzaniei, a deznădejdii. Oamenii se gîndeau să-şi pună capăt zilelor, ca să scape de urgia în care au nimerit.

Au hotărît că aceşti nouă fete şi nouă flăcăi sunt ultima jertfă pe care o mai fac. S-au apropiat de peştera balaurului şi s-au oprit. Le tremurau picioarele. Cei ajunşi acolo acum nu mai erau dintre cei mai virtuoşi.

Cei aduşi ca jertfă plîngeau, satul plîngea, balaurul nu se arăta, nemilosul. De undeva din mulţime apăru un copil firav, cu ochi visători, care păşi spre fiara înfiorătoare. Balaurul îl ridică la nivelul ochilor, îl privi curios şi-l întrebă:

- De unde te-ai luat, puiule?

- Nu-s puiul tău, am venit să-mi salvez mama.

- Du-te unde vrei, moleculo, dar dacă mi-ai nimerit în labe eşti dator să răspunzi la întrebarea mea. Ce e cel mai de preţ lucru pentru voi, oamenii?

- Sănătatea, a spus puştiul.

O lumină se lăsă peste Pămînt. Dispărură graniţele, oamenii ieşiră veseli şi plini de viaţă. Soarele lumina fericirea de pe feţele lor.

Copilul se pomeni undeva sus, pe un soclu imaginar. Toţi îl aclamau: „Salvatorul nostru! Salvatorule!”

El se înroși şi dispăru în mulţime…