Thursday, October 30, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an




30 octombrie 2004
Eu: N-ar fi rău să tăiem gîştele. N-are nici un rost să le ţinem. Să păstrăm porumbul.
Ea: Ei, nu mănîncă ele chiar atîta.
Eu: Dară hai să le lăsăm. Carnea proaspătă e mai sănătoasă.
Ea: Cum să le lăsăm? Tu ştii cît mănîncă? Le dau cîte o căldare pe zi. Cum să nu le tăiem?
            Să mai zică cineva că nu ne înţelegem.

Wednesday, October 29, 2014

Octombrie în Antoneşti

De fiecare dată când ajung în Antoneşti, îmi găsesc subiecte. De data asta nu prea vesele. La început a plouat. Deja ştiţi: s-a luat curentul, după un drum cu peripeţii.

Apoi oamenii mi-au povestit despre problemele liceenilor, care trebuie să scoată zilnic câte 16 lei pentru drumul până la Olăneşti. Cei de la Deschide.md, ca de obicei, au ilustrat foarte fain:

Mai departe... vedeţi în poze, mama ne-a aşteptat cu colaci:


Şi flori:

Marcel e supărat pe timp:

Găinuşa la fel:

Roşiile s-au mutat:

Cam aşa e:

Şoni-Şoşone - noul membru al familiei (să nu mă pârâţi mamei că i-am pus aici poză în pijamale :)

Tot el:


Când am plecat, s-a luminat, ghinion!


Monday, October 27, 2014

Thursday, October 23, 2014

Nouă cronică la COPIII FOAMETEI de Alexei Vakulovski, regia: Luminiţa Ţâcu

aici




Muzee şi arme. Revistă de înnodat sinapse
22 septembrie 2014   
Gabriela Hurezean

Basarabia tragică, Basarabia tragicomică

Ultimele două spectacole din turneul bucureștean al Naționalului din Chișinău sunt clădite pe povești oarecum asemănătoare, dar tratate în chei diferite. Amândouă au ca sorginte realități valabile pe ambele maluri ale Prutului.

Cu inima-n gât, despre foame

De obicei, pentru a scrie o cronicuță cât mai completă, mai notez câte ceva în timpul spectacolelor (mă rog, fiind întuneric, scriu mai mult pe haine decât pe fițuici…). La „Copiii foametei. Mărturii” n-am putut să notez nimic, am uitat de tot, chiar și de nesimțitul care ne scotea ochii cu lumina celularului pe care nu-l închisese. Alexei Vakulovski, autorul cărții „În Gura Foametei”, care stă la baza spectacolului, s-a născut (3 octombrie 1949) într-o familie de români din satul Antonești, URSS, și a murit la 19 mai 2006, tot în satul Antonești, Republica Moldova. După încheierea studiilor la Chișinău, s-a întors în satul natal pentru a preda limba română copiilor de aici. Și-a făcut o datorie de onoare din a scrie și a  lăsa posterității cea mai tragică filă din istoria acelor locuri: foametea cumplită din anii 1946 – 1947. După război, a fost foamete și în România, bunica îmi povestea lucruri cumplite, pe care le credeam ușor exagerate, dar ceea ce se povestește în „Copiii Fometei” întrece orice închipuire și îți face sufletul să plângă cu lacrimi de sânge. „Au trecut ani de la foamete, – scrie Vakulovski – dar consătenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc când li se împăienjenesc ochii sau când le tremură vocea. Uneori eram ispitit să cred că le iau o parte din povară, din durere, că îi ajut într-un fel. Ei sunt copiii războiului și ai foametei, sunt cei care au avut tăria, curajul și norocul să înfrunte acel coșmar și să rămână oameni. De la ei am avea multe de învățat, dacă timpul nu le-ar fi dușman. Ei nu acuză, ci povestesc.”
Montarea spectacolului, o admirabilă creație a tinerei regizoare Luminița Țâcu, se remarcă prin austeritatea mijloacelor de expresie, cu cât mai reținute, cu atât mai cutremurătoare. Nouă actori de excepție – Doriana Zubcu-Mărginean, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca – aduc pe scenă mărturiile oamenilor din Antonești, pe care ciuma roșie încerca să-i extermine prin înfometare. Activiștii sovietici cotrobăiau prin casele oamenilor și le luau ultimul bob de grâu. „Eliberatorii” au „nivelat” clasele sociale aducându-i pe toți la numitorul comun al sărăciei lucii, au măturat podurile caselor și i-au lăsat pe oameni „cu dinții la stele”. E greu de imaginat astăzi că poți supraviețui mâncând papură, scoarță de copaci, șobolani, ciori, vrăbii, pantofi, oferindu-ți casa contra a două kilograme de pește sau, ca mamă, mâncându-ți propriul copil! Cei nouă actori propun o răscolitoare demonstrație despre modul în care momentele de suferință extremă transformă omul slab în bestie și omul puternic în supraom.
„Dacă universul se răsfrânge într-o picătură de rouă, – meditează Vakulovski – și foametea aceea groaznică poate fi înțeleasă și simțită prin lacrima unei așezări omenești, a satului meu, Antonești.” Diferența este că, atunci, se mai găseau oameni buni, la care găseai înțelegere. Spectacolul se încheie cu o concluzie înfricoșătoare:”Azi, nimeni nu iartă pe nimeni. Să nu dea Dumnezeu o foamete peste noi!”

Găinari de azi, ieri și alaltăieri

„Hronicul Găinarilor” se intitulează romanul lui Aureliu Busuioc, dramatizat și regizat de neobositul Petru Hadârcă. Deși, în aparență, totul e pură ficțiune, în profunzime stau pitulate adevăruri ce vin din adâncurile istoriei (și a năravurilor) și sunt pe deplin valabile până în ziua de azi. Maestrul Hadârcă a scris scenariul după carte, încercând să dezvăluie „nucleul adevărului”. Explică marele actor/regizor: „Adevărul despre cine suntem noi și despre pericolele ascunse în noi, care se pot declanșa oricând. Căci în fiecare om zace și binele și răul, virtuțile și viciile, noblețea și ticăloșia, și doar noi avem puterea de a alege calea pe care vrem s-o urmăm. A recunoaște neajunsurile și slăbiciunile, a vorbi despre ele cu umor este un pas sigur spre purificare morală și spirituală, este o șansă de a deveni lucizi în gândire și fermi în acțiuni, pentru a nu accepta să fim manipulați și conduși de găinari.”
            Petru Oistric îl interpretează pe șnapanul Panteleu, care și-a învățat câinele (minunat Ghenadie Gâlcă în acest rol) să fure găinile de prin ogrăzile țăranilor. Comunitatea cătunului îl respinge și exclude cu fermitate pe hoț, administrându-i o bătaie soră cu moartea. Țiganca Parascheva – doftoreasă, vrăjitoare și amatoare de amor liber – îi oferă fermecătoarei Mihaela Strâmbeanu o partitură care îi pune în valoare magnetismul, energia și umorul. În aceeași cheie a hazului de necaz au fost creați cei trei cronicari cu coifuri înalte, de magicieni, prevăzute cu urechi mari, de căciuli rusești, care îi fac să semene cu niște șoareci hazlii. Cronicarul timid i-a revenit lui Vitalie Rusu, cronicarul filosof este interpretat de Emil Gaju iar cronicarul ironic stârnește hohote de râs mulțumită neântrecutului Anatol Durbală, distribuit și în rolul urmașului găinarului, Piotr Panteleevici.
            Cu mare artă și corozivă ironie, ni se arată cum rusificarea moldovenilor s-a putut întâmpla exact speciei de găinari care nu se dădea în lături de la nimic pentru a-și satisface propriile interese legate, îndeobște de conținutul burții. Sătenii din cătunul Găinari – la la fel ca întreaga Basarabie – parcurg târâș, grăpiș, o istorie care începe în 1812 și se poate încheia departe, într-un viitor în care tot găinarii se vor aburca pe soclul puterii, așa cum s-a întâmplat ieri, azi și, probabil, mâine.
            În roluri mai mici, dar pregnante prin expresivitatea interpretării,  îi revedem pe Doriana Zubcu-Mărginean, Draga-Dumitrița Drumi, Iurie Focșa, Alexandru Pleșca, Ion Mocanu, Iurie Negoiță, Lilia Bejan, Mihai Zubcu, Ana Tkacenko ș.a. Orchestra de cameră a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, dirijată de Veaceslav Boghean (care a compus și muzica spectacolului)  acompaniază live cântările ce completează atmosfera. Superbe decorul creat de Adrian Suruceanu și costumele Stelei Furdui.

Wednesday, October 22, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an




22 octombrie 2003
L-am visat pe tata. Îi vedeam foarte clar faţa. Mă privea bucuros-nostalgic-neliniştit. Ne uitam unul la altul fără a spune vreun cuvînt. Apoi am îndrăznit:
            - Se zice că dacă-ţi visezi părinţii care au murit e a moarte…
            -
            - De cînd ai murit, prima oară mă priveşti aşa.
            -
            - Nu te supăra, tată, dar mai am de făcut cîte ceva pe pămîntul ăsta păcătos… Care-mi place f. mult. Aşa… că… nu… te… pot… urma…
            Şi m-am trezit.

Monday, October 20, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani


20 octombrie 2004
Mai bine cu o oaie-n pat decît cu o zînă-n vis.


20 octombrie 2005
A fost înmormîntat Iura Prisac. Avea 58 de ani. În ultima vreme slăbise extraordinar de mult, dar… părea mai simpatic. Toţi aşteptau să moară şi de aceea n-am zărit nici o lacrimă. Ca la daci. Ori ca la ţigani. Toţi se bucurau c-a/c-au scăpat de chinuri.
            Se zice c-a fost un om rău. Poate. Eu aş zice c-a fost un om nenorocit. A fost jertfa patimilor lui. Dar tac. N-a mai ajuns elefant, a fost îngropat un trup stors de ambiţii şi putere.
Să vedem ce vor face cei „eliberaţi”….

Saturday, October 18, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


18 octombrie 2003
Am visat struguri. Mulţi struguri.
            Apoi am intrat într-o şcoală foarte spaţioasă. Mergeam de la un etaj la altul căutînd cabinetul de limba română. Întîlneam mulţi colegi. Apoi toţi au dispărut. În jur erau numai străini. Nu mai ştiam ce caut. Am intrat într-un coridor-tunel. Am mers pînă am dat de un zid care-mi ajungea pînă la umăr. Am încercat să-l sar, dar nu reuşeam. Zidul era umed. Din tavan curgeau picături de apă. M-am trezit şi imediat am adormit din nou. Mergeam pe un drum de ţară, într-o căruţă. Mergeam mai mult pe lîngă drum, am mers, am mers pînă m-am trezit…

Thursday, October 16, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


16 octombrie 2003
Ne-au adus salariul. Nu ni l-au mărit nici cu cele 15 % mizerabile promise. Iar (i)luminaţii noştri sindicalişti au hotărît să renunţăm la greva generală. De fapt, şi noi suntem nişte lăsători. Lasă-mă să te las. Nişte stricaţi ne promit, nişte lichele ne spun că vor lupta pentru noi pînă la ultima suflare, iar Ghiţă crede, dacă altceva n-are de făcut. E mulţumit, intelighentul: are vacă, porci, oi, păsări, pămînt… La naiba cartea! Că n-or fi toţi savanţi şi scriitori. Bine că nu-l alungă pe cărturar de la şcoală. Mai scoate şi de aici un bănuţ. Parcă ar lucra la şcoală prin cumul. Sunt convins că sindicaliştii (de sus) fac teatru. Chipurile luptă pentru… Dar în realitate îndeplinesc şi ei, slugile, nişte comenzi. Iar pedagogul… nu mai crede în nimic. Duceţi-vă voi cu toţii în… tr-un loc şi daţi-mi pace.
            Ce-ar trebui să facă cei care se îngraşă pe banii noştri? Să citească Legea învăţămîntului. În art. 53, alin. 7 se spune: „Salariul minim al cadrelor didactice nu va fi mai mic decît salariul mediu al salariaţilor din economia naţională”. Ori la noi Legea învăţămîntului nu e lege? Cam aşa-i, legile ce se referă la învăţămînt, cultură, medicină îs scrise cu puha pe apă.
            Iar mie nu mi-au plătit nici concediul, frumoasele tîmpite de la contabilitate. Dar cu astea mă lămuresc mai uşor…