Am găsit în Antonești o fotografie cu fostul nostru profesor de sport - Gheorghi Erofeevici.
Un text despre pe Scena9:
Gheorghi Erofeevici în flăcări aleargă în direcția spitalului din Carahasani. E foarte sprinten, a prins o viteză bună, nu degeaba e profesor de sport în Antonești. Gheorghi Erofeevici țipă, urlă, hainele aprinse i se desprind de corpul care sfârâie, pielea face bulbuci, apoi și ea rămâne în urmă. Acum Gheorghi Erofeevici vrea să trăiască, chiar dacă înainte de-a porni fuga vieții lui spre spital a scos din rezervorul mașinii tatălui său o căldare de benzină, a ridicat-o ca pe-un pai și și-a turnat-o în cap. Ghiorghi Erofeevici nu e fumător, clar, ce fel de prof bun de sport ar fuma, în schimb are tot timpul la el o brichetă. Nu se știe când îți trebuie. Acum bricheta s-a aprins din prima.
Acest ultim maraton al lui Gheorghi Erofeevici a început de la o banală ceartă cu tatăl său, care i-a lăsat surorii sale și casa, dar și mașina de care fostul meu profesor se atașase.
Dă-i tot, chiar așa, dă-i casa, dă-i mașina, nu vrei să-i dai și viața mea? Ba dă-i-o, a strigat Gheorghi Erofeevici și a băgat furtunul în rezervor.
Ar mai fi existat vreo două variante: să dea foc mașinii, dar parcă îi părea rău de ea, sau să urce la volan și să se lovească de un zid, să fie ultimul lor drum împreună. Dar proful meu de sport a ales varianta cea mai spectaculoasă, cea mai de efect. Dacă ar fi scăpat, taică-su sigur i-ar fi dat mașina. Dar n-a scăpat. Gheorghi Erofeevici a căzut tot ars și încă aprins în fața spitalului din Carahasani. Din toate hainele de pe el au rămas doar cauciucurile de la chiloți și de la șosete.
Cam cum a fugit Gheorghi Erofeevici, doar într-o direcție, fără întoarcere, fără scăpare, la fel s-a dus și copilăria mea, felul ăla de copilărie cu felul ăla de vacanțe și bucurii. El era instructorul nostru în tabăra de vară a pionierilor din pădurea Împărăteasca din Olănești. Cu toții eram foarte mândri de el. Înalt, atletic, era un exemplu pentru noi. Cu siguranță arăta cel mai bine dintre toți instructorii din „lagăr”, cum îi spuneam noi taberei. Era foarte ordonat și corect. Dacă spunea că ne vedem la ora aia într-un loc, atunci nimeni nu întârzia. Ne făcea și coreografii mișto. Deși am fost în lagăr doar când eram mic, octombrel*, pe spatele lui frate-meu, deja observam cum se uită fetele după noi, când mergeam și cântam, când unul sufla în goarnă, iar altul bătea toba.
Da, cam asta făceam în lagăr. Sport, în special fotbal și drumuri dus-întors de la căsuțele de lemn până la cantină. Dacă cei alde frate-meu, mai mari, deja știau ce trebuie să cânte, învățaseră textele în rusă de acasă, eu le lălăiam după ureche, cum înțelegeam. Mi-a rămas în cap ceva de genul:
„- Kto șagaiet drujno v read?
- Pionerskii naș otread!
Pionerî lenințî, vsegda kak tut
Kaput!”
- Pionerskii naș otread!
Pionerî lenințî, vsegda kak tut
Kaput!”
Gura octombrelului adevăr grăia! Cine și-ar fi imaginat atunci că pionierii-octombreii-komsomoliștii vor merge „drujno” în curând direct în containerul de gunoi al istoriei? Cu tot cu goarnă și cu tobă.