Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

29 decembrie, 2003

      Seara a venit la noi Maria F. şi a întrebat:

- Azi e novîi god?

- Mai este pînă la anul nou. Mai sînt vreo două zile.

- Ehe-he! Da noi ne-am aşibit.

      Era ţol, lingvista.

Cronică foarte bună despre ÎN GURA FOAMETEI, în Metaliteratura. Autor: Nina Corcinschi

METALITERATURĂ • Nr. 3–4 • 2013

http://metaliteratura.asm.md/03-12-2012_21-45-45/Metaliteratura_3-4(33)-2013.pdf

NINA CORCINSCHI

Institutul de Filologie al AŞM

MĂRTURII DIN „GURA FOAMETEI”

ABSTRACT

Alexei Vakulovski’s Famine is a document-book about the terrible drama of 1946-

1947 famine, narrated by survivors of the scourge. They are the author’s villagers

from Antonesti. Helped and encouraged by the teacher of Romanian literature, Alexei

Vakulovski, the characters of the book have agreed to disclose the past, telling their

stories without bitterness, desire for revenge and without indictment. They tell, among

sighs, how they were deprived of the last crust of bread and how their children died

of hunger in their arms. This book is valuable because it brings into present the past

that we must take, with all its pain as well as with all the lessons it teaches.

Keywords: famine, death, poverty, suffering, bread.

Despre foametea din 1946-1947, organizată în Basarabia de regimul stalinist, mi-au

povestit mai întâi părinţii. Primul şoc a fost să aflu cum bunicul meu ascundea

grâul într-o adâncitură special amenajată a cuptorului, pe care repede o ocupau

cei 6 copii, încercând fără succes să înşele vigilenţa activiştilor veniţi să scotocească peste

tot în căutarea pâinii. Mama considera o minune supravieţuirea sa şi a fraţilor ei în acel

infern al foamei. Alt şoc l-am avut mai târziu, auzind „intelectuali” perorând cu patos că

n-a existat nicio foamete organizată, că de vină a fost doar anul secetos, dovadă a faptului

că maşina ideologică a manipulării sovietice a funcţionat ireproşabil şi pe termen lung.

Într-un astfel de context social, marcat de confuzii regretabile şi ignoranţă, importanţa

cercetărilor arhivistice, dar şi a memorialisticii care să susţină documentele e mai mult

decât necesară. Istoria orală, cu mărturiile victimelor acestui flagel ar avea chiar mai

multă credibilitate decât istoriografii care se întâmplă să ofere „descoperiri” şi versiuni

arhivistice adesea contradictorii, în funcţie de „culoarea” lor politică.

Pentru a face cât mai înţeleasă şi simţită cumplita dramă a foametei din 1946-1947,

Alexei Vakulovski, tatăl scriitorilor Mihail şi Alexandru Vakulovski, a dat publicităţii o

carte de memorii aparţinând consătenilor săi din Antoneşti, In gura foametei, apărută

în 2011, la Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, cu o prefaţă

de Flori Bălănescu.

Autorul a intenţionat să prezinte documentarul fenomenului din prima sursă şi a

organizat o serie de întâlniri cu cei trecuţi prin proba de foc a foamei, înregistrându-i

pe care şi unde i-a prins locul: în casa autorului, la şcoală, în casele lor, în lăcaşul primăriei,

pe malul iazului, în câmp etc. Îndemnaţi şi, mai ales, încurajaţi de profesorul

de literatură română, Alexei Vakulovski, personajele cărţii au consimţit să-şi dezvăluie

trecutul, povestind fără încrâncenare, fără dorinţă de răzbunare, fără rechizitoriu. Motivaţia

lor este doar neuitarea: „Să le deschidem ochii urmaşilor noştri, să le spunem tot

adevărul, chiar dacă acest adevăr muşcă. Chiar dacă acest adevăr doare” (Vasile Vakulovski).

Mărturiile în transmisie directă a supravieţuitorilor acestui calvar alcătuiesc un

scenariu terifiant. Din spusele lor aflăm, printre suspine, cum au fost lipsiţi de ultima

coajă de pâine şi cum le mureau copiii în braţe de foame. Aceşti oameni n-au putut fi

minţiţi că de vină a fost seceta: „A fost foamete. O foamete cruntă şi rea. Dacă nu ne-ar fi

măturat podurile, n-ar fi murit nici un om. Căci, după cum v-am spus, oamenii noştri

sunt deprinşi cu secetele şi ştiu a le învinge. Dar ne-au luat toată pâinea din casă. Ne-au

măturat podurile. Ne-au lăsat cu dinţii la stele… ”, povesteşte Grigore Moraru. Cu toţii

erau obligaţi să dea postavca de grâu la stat. Cei care nu aveau de unde da, erau bătuţi

şi chiar întemniţaţi. Deposedaţi de ultimele provizii, oamenii se vedeau nevoiţi să plece

în Ucraina, unde vindeau haine, covoare, ce le mai rămăsese prin case, în schimbul a

câtorva cartofi îngheţaţi sau a cerealelor. Unii se întorceau cu mâna goală, după ce erau

deposedaţi în tren de proviziile pe care le aduceau, alţii nici nu mai ajungeau la destinaţie,

fiind ucişi pe drum de bandiţi. Pentru cei rămaşi acasă, unica ieşire din situaţia în care

statul organizase un genocid, rămâneau „improvizaţiile” la disperare. Meniul zilnic este

greu de imaginat. „Mânca lumea ce găsea: şi cioroi, şi coji de copac, şi ţistari, şi papură…”,

povesteşte un consătean de-al autorului. Percepţia gastronomică a flămândului

cronic se schimbă. Pentru el devin comestibile şi chiar „gustoase” produsele pe care,

în condiţii normale, nu şi le-ar fi imaginat niciodată pe masa lui: „...Turtele făcute din

făină de papură ni se păreau tot aşa de bune ca cele coapte din făină de grâu. Scoicile

pe care le adunam din Nistru ni se păreau de frupt, iar peştele era ceva ieşit din comun,

era ceva extraordinar. Oamenii care aveau o vacă la casă se socoteau foarte bogaţi. Aşa şi

era. Laptele i-a scos pe mulţi din foamete. Aceia care au avut vaci n-au murit. Pe atunci

medicii ne recomandau să mâncăm chiar cioroi şi guzgani. Numai să ne salvăm cumva.

Mânca lumea grăunţe măcinate fără a le prepara într-un mod oarecare”. Mâncare devenea

până şi orice obiect care putea potoli cumva foamea. Încălţările din piele de animal

la nevoie ajungeau răcitură: „Am schimbat nişte grăunţe pe o farfurie de răcituri. Am

mâncat zeama şi când ne-am uitat din ce-s făcute răciturile, am îngheţat: erau drese din

opinci. Se cunoştea cusătura lor. Îngrunzătura aceea de opincă. Cine să n-o cunoască?

Dar le-am mâncat. Am ros şi pielea din care au fost făcute opincile. Am lins şi farfuria.

A fost bună răcitura. N-am ce zice. Poate să-ţi placă opinca, poate să nu-ţi placă, poţi s-o mănânci, poţi să n-o mănânci, dar dacă ţi-i a mânca, ce ai să faci? Să cauţi carne

de fazan? A?”. Atunci au apărut „feluri de mâncare” care ar impresiona până şi triburile

africane: jomul – un fel de tăieţei rezultaţi din deşeurile de sfeclă, de la fabrica de zahăr,

şirul – o fiertură rară din mălai, geandra – „un fel de plămădeală” preparată din făină

de papură şi puţină făină de grâu. Sărăcăcioase şi deloc apetisante, puţinele produse

disponibile erau incluse în toate combinaţiile posibile, doar să creeze aparenţele unei

mese şi să ţină cumva oamenii în viaţă. Mulţi însă nu le aveau nici pe acestea şi ajungeau

să moară sau să-şi iasă din minţi, pierzând orice discernământ. Pe unii foamea i-a

abrutizat, le-a întunecat minţile, aşa încât se pârau la selsovet, pentru a nu avea celălalt

o bucată de pâne mai mult, furau din casele apropiaţilor fără pic de jenă, se trădau, se

omorau şi chiar se mâncau între ei. Mărturiile oamenilor, dar şi documentele oficiale

atestă cazuri de canibalism şi necrofilie. „În Purcari o femeie şi-a mâncat copilul. A zis:

– Dragul mamei, vină mama să te lăie. L-a spălat şi l-a mâncat. Iată ce mame erau.

Ori iată ce face foamea din om. Nici nu ştiu ce să zic...”, povesteşte un personaj.

Formele pe care le poate lua umanitatea chinuindu-se la limita existenţei sunt oripilante.

Mama mâncându-şi fiul sau fiul lăsându-şi părintele slăbit în drum să se prăpădească de

foame, fraţii furându-şi unii de la alţii ultima fărâmă de mălai şi alte situaţii apocaliptice

de acest fel, arată clar cât de halucinantă poate deveni foamea. Dar au fost şi oameni, care,

în pofida greutăţilor, şi-au păstrat demnitatea umană şi au rezistat abrutizării. Eudochia

Oprea povesteşte cum un activist venit după cereale a reușit să ascundă de cei doi colegi

care-l însoţeau un tobultoc de grâu, pe care i l-a lăsat femeii pentru a-şi hrăni copiii. Un

alt personaj al cărţii, Ludmila Bacalov, oferă o altă lecţie de viaţă: „Odată a făcut mama

mămăligă şi am oprit din ea şi pentru băieţi, pentru Valentin şi Gică, căci pe ei îi aveam

atunci, să mănânce când se vor întoarce la amiază de la şcoală. Dar a intrat un ţigan în

casă, a văzut mămăliga pe sobă, a întins mâna şi a luat-o. Mama i-a ieşit în cale şi i-a zis:

– N-o lua pe toată, lasă băieţilor mei o bucată. Aşa şi au făcut: au împărţit bucata de

mămăligă. Omul acela a mâncat bucata sa, apoi a ieşit din casă. Mai târziu a murit el, dar

mama era mulţumită că şi-a făcut atunci pomană cu el, nu i-a luat mămăliga de la gură,

i-a dat şi lui o bucată”. Cei care s-au pomenit în confruntare cu acest dezastru au trebuit

să treacă un test al rezistenţei umane extrem de dur. Experienţele lor individuale sunt

diferite, dar toate au un element unificator: spaima în faţa unei morţi lente şi chinuitoare,

groaza de-aţi vedea apropiaţii murind de foame. Spaima foamei a marcat foarte mult

mentalul colectiv în perioada sovietică, evoluând în minciună, trădări, lăcomie, pâră,

dar şi slugărnicie, psihologie a captivităţii. Mărturiile personajelor lui Alexei Vakulovski

conturează un traseu cu semne de circulaţie bine definite şi călători instruiţi să ajungă

fără piedici la destinaţia prevăzută de „tătuca popoarelor”. Sistemul, care avea nevoie

de piuliţe perfecte pentru a funcţiona, n-a cruţat pe nimeni. Proiectul Kremlinului avea

prevederi clare pentru orice categorie socială, începând cu lichidarea intelectualilor şi

a celor mai vrednici gospodari prin deportare în Siberia, împuşcare şi întemniţare, şi

continuând cu înfometarea extremă a celorlalţi, pentru a-i face manipulabili şi a extermina

orice urmă de rezistenţă în ei. Imediat după foamete s-a recurs la colectivizarea

agriculturii, ca dovadă că planul stalinist a funcţionat perfect.

Povestirile din cartea lui Alexei Vakulovski aduc în vizor monstruozitatea unui regim criminal, dotat cu instrumente subversive de tortură şi manipulare şi surprind în acelaşi

timp aspecte de identitate naţională cu dinamici surprinzătoare ale relaţiilor interumane

şi modalităţi complexe de raportare a omului la sine şi la celălalt. Situaţiile limită

sunt radarul cel mai fidel al reprezentărilor conştiinţei colective la hotar cu instinctul

de conservare al unei comunităţi. Mărturisitorii nu exteriorizează doar amintirea unor

evenimente revolute, dar şi cumulul de emoţii care le-au trăit propria lor percepţie asupra

realităţii. Istoria obiectivă, regăsibilă în documente, se însoţeşte de cea subiectivă,

trăită, cu toate simţurile acutizate de o memorie vie. Povestirea în flux direct eliberează

victimele de reprezentări dureroase şi ajută la identificarea patternurilor care au determinat

conduite colective actuale şi care vin, pe de altă parte, să consolideze conştiinţa de sine

a societăţii. Nu întâmplător, cel mai demn şi mai vertical scriitor român basarabean,

Paul Goma, consideră că prin acţiunile de revizuiri, analize şi luări de atitudine la care

obligă, memoria este o axă a identităţii naţionale şi un garant al legitimării noastre în

istorie: „memoria, memoria, maica noastră ocrotitoare (atât cât poate), memoria, maica

noastră, mântuitoarea, memoria, ultimul recurs şi reazem, singura mângâiere, înainte

de a pleca încolo, dincolo... (Patimile după Piteşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999).

Literatura documentară românească are prin mărturiile din In gura foametei, dar şi

prin Săptămâna roşie sau Basarabia şi evreii de Paul Goma, Să nu ne răzbunaţi (Mărturii

despre suferinţele romanilor din Basarabia, adunate de monahul Moise), Cartea

foametei de Larisa şi Valeriu Turea şi alte cărţi care completează bibliografia modestă

dedicată fenomenului, un instrument preţios de readucere în actualitate a unui trecut

pe care trebuie să ni-l asumăm, cu toată durerea care se conţine în el, dar şi cu toate

învăţămintele ce le impune.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

25 decembrie 2003

A trebuit să ningă şi a nins. Şi omătul s-a ridicat în jurul casei noastre mai mult de un metru.

            A trebuit să facem pîrtii şi am făcut. Am curăţat zăpada mai mult de jumătate de zi. Plăcută ocupaţie. Minunată chiar. Gică Curcubătă se ducea la fiică-sa, ne-a văzut ducînd omătul şi ne-a spus: 

            „Lăsaţi, că azi e azi”.

o proză de iarnă de Alexei Vakulovski, în noul nr. TIUK!

aici

Din jurnalul lui tata, azi, da-n alţi ani

Bunicu' Vasile cu copiii: tata - în faţă, Svetlana şi Valeriu

„19 decembrie 2004

Ne-a sunat Mihai. Am mai pălăvrăgit. A întrebat ce mai face mătuşă-sa Svetlana, unchiu-său Valeriu, ne-a zis să le transmitem salutări. S. îi scrie lui Mihai o scrisoare. Ca întotdeauna – scrie despre cele bune, iar mie îmi rămîne cronica „VIP”-urilor şi… cronica neagră. Îi voi povesti cum Dumitru Cr. şi-a ucis soţia, cum Sîrbu l-a ucis pe Sîrbu… Întîmplări din viaţă…

            Întîmplări idioate, tîmpite.

19 decembrie 2005

Tată, îmi pare că în curînd ne vom întîlni. (În vis)”.

n.m.: 

pe 19 dec. 2005 a murit sora sa, Svetlana, dar cînd a scris în jurnal încă nu ştia, iar el a murit exact peste 5 luni, pe 19 mai 2006...  

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an:

18 decembrie 2003

Azi au îngropat-o pe măhăleanca noastră – Larisa Oprea. Am fost ieri la priveghi. Nici o jale. Pricina – ea moare de vreo 10 ani. Poate rudele au răsuflet uşurat: nu-i mai chinuie, şi pe ea nu se chinuie. Inima, ficatul, rărunchii. A avut 53 de ani. A fost.

            Totuşi are noroc: a murit înconjurată de soţ (bun-rău-bleg-tîmpit) (dar soţ) şi de copii.

            Normal, mă-ntreb: ce va fi cu mine?

            Şi mă liniştesc: treaba Sofiei, căci eu mă voi... duce, după toate probabilităţile, primul. O boare de linişte este.

***

            Unde sunteţi, bre Mihai şi Sandu? De ce nu scrieţi? Bată-vă şi să vă bată şi să vă tot bată cît veţi trăi norocul!

18 decembrie 2004

Noi nu suntem un popor

Suntem o durere.

din jurnalul lui Alexei Vakulovski

15 dec. 2003

Mama                    Mama                     Mama

        Am luat o pomană, nişte vin şi am plecat la muncă, la şcoală. După lecţii, i-am poftit pe fraţii Buric la mine în cabinet şi am prăznuit ziua mamei.

        Ea ar fi zis...

        Eu m-aş fi bucurat.

        Mama ar fi împlinit azi 69 de ani. S-a dus demult, în 31 octombrie 1985. Am urcat-o în ambulanţă, i-am promis că a doua zi o vizităm şi... am adus-o moartă acasă.

        Atunci mi s-a părut că a murit copilul din mine. Devenisem, credeam, matur, дядька; acum înţeleg: n-a fost să fie. Copilul din mine (aş vrea încă) n-a murit şi nu va muri niciodată.

        Eu mor fără copilul din mine. El – nu ştiu cum reacţionează în diferite situaţii. Rezultatul e unul – putem vieţui numai împreună.

***

        Nici o veste de la băieţi. Maica mamei lor de băieţi...

Noul nr. TIUK (39) e pe internet: www.tiuk.reea.net

Noul nr. TIUK (39) e pe net: www.tiuk.reea.net

Din cuprins:

AncheTiuk

Dave Gahan/Depeche Mode, spune:

„Îţi trec multe prin minte atunci cînd eşti pe scenă şi cînţi”.

Tu la ce te gîndeşti atunci cînd cînţi pe scenă?

Cu:

Mihnea Blidariu (Luna Amară), Eugen Brudaru (White Walls), Andy Ghost (Altar), Călin Pop (Celelalte Cuvinte), Gix Black (Indian Fall), Mihai Mărgineanu, Sorin Moraru (Luna Amară), Eugen Nuțescu (Kumm), Misha Gâlcă (Travka), Artan (Timpuri Noi)

Antologie Tiuk!

Liviu Ioan Stoiciu, Restrîns la maximum (poezii)

Alexei Vakulovski, Călătoria lui Mihăieş la Polul Nord (proză)

Ruxandra Cesereanu, Nouă vieţi de pisică (poem)

Călin Torsan, Ultimul parastas (proză)

Cristina Nemerovschi, nymphette_dark99 (proză)

Iulian Ciocan, Visul editorului Vulpescu (proză)

Cosmin Perţa, Vizita (proză)

A. R. Deleanu, Sfîrşit de carieră (proză)

Cioclea

Eugen Cioclea. Bibliografia de pe pagina sa de fb

Eugen Cioclea, Dacă-i să mor (selecţie)

Eugen Cioclea, Poezii inedite

Mihail Vakulovski, Cioclea_vrea_să_distrugă_uniVersul.com (cronică)

Emilian Galaicu-Păun, Ce te mai poate încălzi, Eugen Cioclea?!

Alexandru Vakulovski, Supa lui Iisus

Bun de tipar

Moni Stănilă: Al 4-lea (roman)

10+ (antologie de proză Tiuk!)

Savatie Baştovoi: Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat (roman)

Veronica D. Niculescu: Simfonia animalieră (proză)

Aurelia Borzin: De-ale vieţuitoarelor (poezie)

Victor Ţvetov: Zile ticsite în microbuz (poezie)

Liliana Corobca: Cenzura pentru începători (monolog)

Dialoguri Tiuk!

Cristina Nemerovschi (m.vklvsk)

Raluca Lazarovici Vereș (m.vklvsk)

Liviu Mihai Bîrsan (Iulian Băicuş)

Paul Cristian Cordoş (Georgiana Tofoleanu)

Liviu Antonesei (m.vklvsk)

Show Recent Messages

de Moni STĂNILĂ

Alexandru Cosmescu

Andrei Mocuța

Alex Condrache

tiuKestionar

Bogdan Suceavă

Cristina Nemerovschi

Paul Vinicius

Poveştiuci pe bune

Liviu Ioan Stoiciu: Izgonirea poeziei şi întoarcerea ei pe furiş

Petronela Rotar: Pînă cînd moartea ne va despărţi (povestea tatuajului de pe omoplat)

Petronela Rotar: Alive (povestea unui tatuaj de cinci litere pe încheietura dreaptă)

Tudor Mureșanu: MdP – Post-Steam Punk-Book

Minute

de Veronica D. Niculescu

Alergînd în Sub Arini

La revedere, Sibiu!

Postare cu instalatori

Acasă

Bucurii obscene

Papuci

Pagini basarabene

Alexandru Vakulovski: Rusia pentru ruși sau Serghei s-a întors acasă

Moni Stănilă: Și eu am fost furat în…

Iulian Ciocan: Omul-de-curînd-chivernisit

Emilian Galaicu-Păun: D’ale embargoului

Gheorghe Erizanu: La început era bouț

Iulian Ciocan: Hau-hau pe orice stradă

Stănilă D. Monica: Gheena, scrisoare deschisă pentru Alex Condrache

LecTiuk!

Alexandru Vakulovski: Horă la eliminare (Vladimir Lorcenkov)

Emilian Galaicu-Păun: Kinderland (Liliana Corobca)

Veronica D. Niculescu: Iaşa şi Hazel – două dispariţii (Nabokov)

Gheorghe Erizanu: Aureliu Busuioc. Pactizînd cu diavolul

Alexandru Vakulovski: Mo Yan sau cît mai avem pînă la tradiţie

Mircea Ivănoiu: Un singur cer deasupra lor (Ruxandra Cesereanu)

Emilian Galaicu-Păun: Alice Munro (Prea multă fericire)

Alexandru Vakulovski: Cronicile lui Popescu (Ghenadie Popescu)

Emilian Galaicu-Păun: Portrete fără ramă (Nichita Danilov)

Anca-Elena Zaharia: Îmblînzitorul apelor (A.R. Deleanu)

Friedrich Michael: Experierea enstazei în poezia lui Cezar Ivănescu

Tatuaje

de Mihail VAKULOVSKI

Particulele elementare (Michel Houellebecq)

Acluofobia (A.R. Deleanu)

nymphette_dark99 (Cristinei Nemerovschi)

American Experience (Andrei Dósa)

Vizita (Cosmin Perţa)

Hituri celebre din epoca Showa (Ryu Murakami)

Un basarabean la Braşov (Dumitru Crudu)

OpinTiuk de lectură

de Sever GULEA

Prea multă fericire (Alice Munro)

Acluofobia (A.R.Deleanu)

Caz închis (Stelian Țurlea)

Cum să faci primul milion (Bogdan Costin)

Între două lumi (Adrian Sângeorzan)

Iov (Joseph Roth)

Proiectul Rosie (Graeme Simsion)

Războiul Z (Max Brooks)

Și hipopotamii au fiert în bazinul lor (Kerouac, Burroughs)

Zbor deasupra cuibului de cuci (Ken Kesey)

O apărut

Daniil Harms, „Iluzie optică” (Ratio et Revelatio)

Mihail Vakulovski, „Riduri” (CDPL)

Andrei Dósa, „American Experience” (CR)

Cosmin Perţa, „Vizita” (Herg Benet)

„Iarnă rusească” (Ratio et Revelatio)

Mihail Vakulovski, „Tinerii dintre milenii (Interviuri)” (Ratio et Revelatio)

Matei Vişniec, „Negustorul de începuturi de roman” (CR)

Prima dată (Art)

Alexandru Cosmescu, „Un spațiu blînd care mă primește cum m-ar îmbrățișa” (Cartier)

Anthologie de la poésie roumaine contemporaine. 1990 – 2013 (Tracus Arte)

Vasile Ernu, „Sînt un om de stînga” (Cartier)

Diana Corcan, „Un fel de cîine al universului mic” (Brumar)

Bianchi, Michon, Chiaranz, „Oameni şi animale” (Ratio et Revelatio)

Cătalin-Mihai Ştefan, „16 culise” (Tracus Arte)

Teleşpan, „Cimitirul” (Herg Benet)

Andrei Pogorilowski, „Nic Studeno. Al doilea cartuș” (CR)

Carmen Gheorghe, „Hamburgerul lui James Joyce” (Rao)

Iulian Sirbu, „Un detectiv cu uşoare dureri de cap” (Adenium)

Bogdan Costin, „Cum să faci primul milion” (CR)

Adrian Novac, „Eu, Seinfeld şi tumoarea” (Kido.ro)

Alexander Baumgarten, „Vînătorul cu o singură săgeată” (Ratio et Revelatio)

Ioana Costa, „Antichităţile noastre” (Ratio et Revelatio)

V. Ivanov, M. Gerschenson, „Corespondenţa de la un colţ la altul” (Ratio et Revelatio)

Victor Cilincă, „Împăratul Gunoaielor” (Ratio et Revelatio)

Victor Cilincă, „Jihad” (Ratio et Revelatio)

Andrei Mocuța, Nu există cuvinte magice (Tracus Arte)

My3

Mihai Bădică: Ochii lui Toca și ceasurile mele de aur

Cristina Cîrstea: Style Gallery

George Mureşan: Mătuşă-mea, călăul

Diana Iepure: Balerina

Lilia Rufanda: Țara lui Bachus

Petronela Rotar: Căsuţa celor trei fetiţe

Octavian Perpelea: Oameni din cartierul Apărătorii Patriei

Cosmin Parghie: Maşina perfectă: omul

Ana Mănescu: Hanul lui Padoque

Carol Von Zeiden: Poema vinilului

George C. Dumitru: Ăsta nu sunt eu

Horia Siboiu: Uşa fără lacăt

Iulian Sîrbu: De vorbă cu soacra

Lucia Cuciureanu: Ora de după final

Traduceri Tiuk!

Daniil Harms, Iluzie optică (m.vklvsk)

Vladimir Nabokov, Darul (vera nclsc)

Gherman Sadulaev, Eu, cecenul (al.vklvsk)

Zahar Prilepin, Patologii (m.vklvsk)

CenaKLUb TIUK!

etc.

Lectură plăcută şi utilă!

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, dar în alt an

„17 noiembrie 2003

            Omul nostru îşi împodobeşte casa cu obiecte de o reală rezistenţă artistică (uneori), apoi trece cu raiul în cuhne, unde atîrnă la ferestre perdelele demodate şi învechite, pune pe podea preşuri mîncate de molii, se aşează pe scaunele care se clatină de bătrîneţe, pune mîinile pe o masă care geme, se înveleşte cu o plapumă cîrpită, se îmbracă cu o haină azvîrlită de copiii lui şi… trăieşte împărăteşte. În casă îi duce uneori pe unii oaspeţi veniţi de departe. Şi intră de cele mai dese ori pe uşa laterală, căci cea din faţa casei nu se mai deschide cu una cu două. Casa devine un muzeu, iar stăpînii ei – nişte paznici.

            Nu-i (nu mă) pot condamna. Acolo-i duce sărăcia. Într-o cameră mică, cu o sobă în mijloc, e la mai cald. Doar soba înghite tot: şi lemn, şi papuc, şi… O cameră mică e mai uşor luminată de un bec, care nu muşcă mult din salariul rămas mult în urma coşului minim de consum. În cuhne e.

            Iar acţiunile unora cresc! – e o parafrază a unui cîntec cu culoare politică”.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, dar în alt an

„13 noiembrie 2003

            În policlinica din Ştefan Vodă, îl văd pe Tolea Malancea, despre care mamă-sa spunea că iar a dispărut de acasă, a fugit. Anatolie se opreşte nu departe de mine, pune sacoşele pe un scaun şi merge aţă spre o uşă. Cînd trece pe lîngă mine, îi zic:

            - Noroc, Anatolie.

            - Mulţumesc. Numai noroc şi sănătate, îmi răspunde el cu aerul că nu mă recunoaşte (Poate că nici nu m-a cunoscut).

            Deschide uşa (WC-ului), vine la sacoşe, scoate nişte mere pline de glod, le scală şi începe să mănînce cu poftă. Apoi se ridică brusc în picioare, ascunde merele nemîncate şi intră într-un birou. De acolo auzii: „Tolin, aşteaptă în coridor”. Îl cunosc, vasăzică. El mai scoase nişte mere murdare, le spălă şi începu iarăşi să mănînce cu poftă...

***

În autobuz, lîngă şofer, citesc:

     „Pămîntul – ţăranilor,

     Uzinele – muncitorilor,

     Banii – şoferului!”

Cum să-ţi mulţumesc, Doamne, că ne-ai lăsat măcar simţul umorului?!

***

Lîngă un suflet sănătos pare suportabil şi un trup păcătos”. 

Azi, din jurnalul lui Alexei Vakulovski, dar în alt an:

11 noiembrie 2003

            Mihai a plecat spre Braşov.

A stat/muncit acasă nouăsprezece zile. Carmina l-a sunat de două ori. Am încercat să cumpărăm lemne pentru foc, dar nimeni nu vinde. Aşa că Mihai şi-a suflecat mînecile şi a tăiat copacii bătrîni din grădină. I-a despicat şi i-a pus la adăpost. Posibil să ne ajungă iarna asta.

***

Ninge. Totul e alb… deşi sub omăt se zbuciumă apa.

***

Urrrra! Suntem cei mai bogaţi din Europa! Avem două uniuni ale scriitorilor, două limbi materne, două Crăciunuri, două mitropolii, două state garante, trei preşedinţi, trei miniştri ai culturii, trei ai educaţiei şi… trei bănuţi în buzunar…

Sigur, suntem cei mai bogaţi, fericiţi, prosperi, norocoşi etc. din Europa.

Am zis „din Europa”? De pe glob, oameni buni, de pe glob.

La noi – ca la nimeni: pe teritoriul dintre Nistru şi Prut trăiesc trei naţionalităţi – români, moldoveni şi rusofoni. Totul e clar, tovarăşilor domniţi? Cine-i rusofonul? Păi e rusul, e ucraineanul, evreul, găgăuzul, ţiganul, neamţul...

Afganii - Feodor Morari

În 2001 am făcut o carte de interviuri cu antonenii care au fost în războiul din Afganistan. Într-o vară, după care am început să am coşmaruri cu Afganistanul. Cartea mi-a fost repede luată de o editură, dar n-a mai apărut. N-o puteam da în altă parte, pentru că semnasem un contract. Se mai întâmplă şi-n Afganistan :) 

Acum aştept prefaţa şi-o eliberez. Încă n-am semnat cu nici o editură, cred că am să semnez doar după ce-o să apară :) Când am fost ultima oară în Antoneşti, l-am întâlnit pe Feodor Morari, unul dintre afgani. Nu l-am recunoscut.

 

Iată începutul interviului cu el:

“tu, ciurka, vei merge în Afganistan!”

(Interviu cu Feodor Morari - născut în comuna Antoneşti, judeţul Tighina pe data de 3 mai 1962. A lucrat ca tractorist. Şi-a făcut serviciul militar în Afganistan în perioada  noiembrie 1980 – iunie 1981)

Feodor Morari: M-am dus în armată pe 14 mai 1980. Am fost în ucebkă în Aşhabad şase luni şi de acolo mă mai duceam prin samovolkă (absenţă nemotivată), aşa-s soldaţii, prin samovolkă te mai duci, la astea, şi-a pus oleacă de pică comandirul companiei pe mine (râde) şi mi-a spus, că eram negruţ, mi-a spus ticălosul că: tu, ciurka (negroteiule: în general aşa li se zicea în URSS asiaticilor), vei merge în Afganistan! M-a lăsat ultimul din companie, deja venise toată tânăra completare şi într-o zi cică: moldovene, fuga în magazie, ia-ţi raţia de alimente uscate, rucsacul, de la platoul companiei a doua ia-l pe Braghin şi mergi în Afganistan! Ei, eu încă nu ştiam ce-i Afganistanul ăsta, nici nu prea îmi dam seama, tânăr… 

DIN JURNALUL LUI ALEXEI VAKULOVSKI, AZI, DA-N ALT AN (2005)

***

de la o vreme văd lumea

cu ochii nou-născutului –

cu picioarele-

                       n sus

cu capu-

              n

                  j

                  o

                  s

Invitatul de joi, 7 noi., la "Un sfert de vorba cu Ilona" e Mihail Vakulovski (ora 22:45)

La TVM sau pe net, aici: http://www.trm.md/ro/tv-on-line/

https://www.youtube.com/watch?v=CKQTamUWCkY

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

10 octombrie 2003

Lucrul de toamnă se termină iarna.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

8 octombrie 2003

Vis: unul împingea seringa în corpul său, dar pielea rezista, acul n-o putea străpunge. Atunci el luă un ciocan şi începu să bată; din spărturile făcute curgea sînge. El continua să bată. Zgomotul devenea tot mai puternic. El bătea. Sîngele curgea.

8 octombrie 2005

Vinul are gustul soarelui.