METALITERATURĂ
• Nr. 3–4 • 2013
NINA CORCINSCHI
Institutul de Filologie al AŞM
MĂRTURII DIN „GURA FOAMETEI”
ABSTRACT
Alexei
Vakulovski’s Famine is
a document-book about the terrible drama of 1946-
1947
famine, narrated by survivors of the scourge. They are the author’s villagers
from
Antonesti. Helped and encouraged by the teacher of Romanian literature, Alexei
Vakulovski,
the characters of the book have agreed to disclose the past, telling their
stories
without bitterness, desire for revenge and without indictment. They tell, among
sighs,
how they were deprived of the last crust of bread and how their children died
of
hunger in their arms. This book is valuable because it brings into present the
past
that
we must take, with all its pain as well as with all the lessons it teaches.
Keywords: famine,
death, poverty, suffering, bread.
Despre foametea din 1946-1947, organizată în Basarabia de
regimul stalinist, mi-au
povestit
mai întâi părinţii. Primul şoc a fost să aflu cum bunicul meu ascundea
grâul
într-o adâncitură special amenajată a cuptorului, pe care repede o ocupau
cei
6 copii, încercând fără succes să înşele vigilenţa activiştilor veniţi să
scotocească peste
tot
în căutarea pâinii. Mama considera o minune supravieţuirea sa şi a fraţilor ei
în acel
infern
al foamei. Alt şoc l-am avut mai târziu, auzind „intelectuali” perorând cu
patos că
n-a
existat nicio foamete organizată, că de vină a fost doar anul secetos, dovadă a
faptului
că
maşina ideologică a manipulării sovietice a funcţionat ireproşabil şi pe termen
lung.
Într-un
astfel de context social, marcat de confuzii regretabile şi ignoranţă, importanţa
cercetărilor
arhivistice, dar şi a memorialisticii care să susţină documentele e mai mult
decât
necesară. Istoria orală, cu mărturiile victimelor acestui flagel ar avea chiar
mai
multă
credibilitate decât istoriografii care se întâmplă să ofere „descoperiri” şi
versiuni
arhivistice
adesea contradictorii, în funcţie de „culoarea” lor politică.
Pentru
a face cât mai înţeleasă şi simţită cumplita dramă a foametei din 1946-1947,
Alexei
Vakulovski, tatăl scriitorilor Mihail şi Alexandru Vakulovski, a dat publicităţii
o
carte
de memorii aparţinând consătenilor săi din Antoneşti, In gura foametei, apărută
în
2011, la Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, cu o
prefaţă
de
Flori Bălănescu.
Autorul a intenţionat să prezinte documentarul fenomenului din
prima sursă şi a
organizat
o serie de întâlniri cu cei trecuţi prin proba de foc a foamei, înregistrându-i
pe
care şi unde i-a prins locul: în casa autorului, la şcoală, în casele lor, în lăcaşul
primăriei,
pe
malul iazului, în câmp etc. Îndemnaţi şi, mai ales, încurajaţi de profesorul
de
literatură română, Alexei Vakulovski, personajele cărţii au consimţit să-şi
dezvăluie
trecutul,
povestind fără încrâncenare, fără dorinţă de răzbunare, fără rechizitoriu.
Motivaţia
lor
este doar neuitarea: „Să le deschidem ochii urmaşilor noştri, să le spunem tot
adevărul,
chiar dacă acest adevăr muşcă. Chiar dacă acest adevăr doare” (Vasile
Vakulovski).
Mărturiile
în transmisie directă a supravieţuitorilor acestui calvar alcătuiesc un
scenariu
terifiant. Din spusele lor aflăm, printre suspine, cum au fost lipsiţi de
ultima
coajă
de pâine şi cum le mureau copiii în braţe de foame. Aceşti oameni n-au putut fi
minţiţi
că de vină a fost seceta: „A fost foamete. O foamete cruntă şi rea. Dacă nu
ne-ar fi
măturat
podurile, n-ar fi murit nici un om. Căci, după cum v-am spus, oamenii noştri
sunt
deprinşi cu secetele şi ştiu a le învinge. Dar ne-au luat toată pâinea din casă.
Ne-au
măturat
podurile. Ne-au lăsat cu dinţii la stele… ”, povesteşte Grigore Moraru. Cu toţii
erau
obligaţi să dea postavca de grâu la stat. Cei care nu aveau de unde da, erau bătuţi
şi
chiar întemniţaţi. Deposedaţi de ultimele provizii, oamenii se vedeau nevoiţi să
plece
în
Ucraina, unde vindeau haine, covoare, ce le mai rămăsese prin case, în schimbul
a
câtorva
cartofi îngheţaţi sau a cerealelor. Unii se întorceau cu mâna goală, după ce
erau
deposedaţi
în tren de proviziile pe care le aduceau, alţii nici nu mai ajungeau la destinaţie,
fiind
ucişi pe drum de bandiţi. Pentru cei rămaşi acasă, unica ieşire din situaţia în
care
statul
organizase un genocid, rămâneau „improvizaţiile” la disperare. Meniul zilnic
este
greu
de imaginat. „Mânca lumea ce găsea: şi cioroi, şi coji de copac, şi ţistari, şi
papură…”,
povesteşte
un consătean de-al autorului. Percepţia gastronomică a flămândului
cronic
se schimbă. Pentru el devin comestibile şi chiar „gustoase” produsele pe care,
în
condiţii normale, nu şi le-ar fi imaginat niciodată pe masa lui: „...Turtele făcute
din
făină
de papură ni se păreau tot aşa de bune ca cele coapte din făină de grâu.
Scoicile
pe
care le adunam din Nistru ni se păreau de frupt, iar peştele era ceva ieşit din
comun,
era
ceva extraordinar. Oamenii care aveau o vacă la casă se socoteau foarte bogaţi.
Aşa şi
era.
Laptele i-a scos pe mulţi din foamete. Aceia care au avut vaci n-au murit. Pe
atunci
medicii
ne recomandau să mâncăm chiar cioroi şi guzgani. Numai să ne salvăm cumva.
Mânca
lumea grăunţe măcinate fără a le prepara într-un mod oarecare”. Mâncare devenea
până
şi orice obiect care putea potoli cumva foamea. Încălţările din piele de animal
la
nevoie ajungeau răcitură: „Am schimbat nişte grăunţe pe o farfurie de răcituri.
Am
mâncat
zeama şi când ne-am uitat din ce-s făcute răciturile, am îngheţat: erau drese
din
opinci.
Se cunoştea cusătura lor. Îngrunzătura aceea de opincă. Cine să n-o cunoască?
Dar
le-am mâncat. Am ros şi pielea din care au fost făcute opincile. Am lins şi
farfuria.
A
fost bună răcitura. N-am ce zice. Poate să-ţi placă opinca, poate să nu-ţi placă,
poţi s-o mănânci, poţi să n-o mănânci, dar dacă ţi-i a mânca, ce ai să faci? Să
cauţi carne
de
fazan? A?”. Atunci au apărut „feluri de mâncare” care ar impresiona până şi
triburile
africane:
jomul –
un fel de tăieţei rezultaţi din deşeurile de sfeclă, de la fabrica de zahăr,
şirul – o fiertură rară din mălai, geandra – „un fel de
plămădeală” preparată din făină
de
papură şi puţină făină de grâu. Sărăcăcioase şi deloc apetisante, puţinele
produse
disponibile
erau incluse în toate combinaţiile posibile, doar să creeze aparenţele unei
mese
şi să ţină cumva oamenii în viaţă. Mulţi însă nu le aveau nici pe acestea şi
ajungeau
să
moară sau să-şi iasă din minţi, pierzând orice discernământ. Pe unii foamea i-a
abrutizat,
le-a întunecat minţile, aşa încât se pârau la selsovet, pentru a nu avea celălalt
o
bucată de pâne mai mult, furau din casele apropiaţilor fără pic de jenă, se trădau,
se
omorau
şi chiar se mâncau între ei. Mărturiile oamenilor, dar şi documentele oficiale
atestă
cazuri de canibalism şi necrofilie. „În Purcari o femeie şi-a mâncat copilul. A
zis:
–
Dragul mamei, vină mama să te lăie. L-a spălat şi l-a mâncat. Iată ce mame
erau.
Ori
iată ce face foamea din om. Nici nu ştiu ce să zic...”, povesteşte un personaj.
Formele
pe care le poate lua umanitatea chinuindu-se la limita existenţei sunt
oripilante.
Mama
mâncându-şi fiul sau fiul lăsându-şi părintele slăbit în drum să se prăpădească
de
foame,
fraţii furându-şi unii de la alţii ultima fărâmă de mălai şi alte situaţii
apocaliptice
de
acest fel, arată clar cât de halucinantă poate deveni foamea. Dar au fost şi
oameni, care,
în
pofida greutăţilor, şi-au păstrat demnitatea umană şi au rezistat abrutizării.
Eudochia
Oprea
povesteşte cum un activist venit după cereale a reușit să ascundă de cei doi
colegi
care-l
însoţeau un tobultoc de grâu, pe care i l-a lăsat femeii pentru a-şi hrăni copiii.
Un
alt
personaj al cărţii, Ludmila Bacalov, oferă o altă lecţie de viaţă: „Odată a făcut
mama
mămăligă
şi am oprit din ea şi pentru băieţi, pentru Valentin şi Gică, căci pe ei îi
aveam
atunci,
să mănânce când se vor întoarce la amiază de la şcoală. Dar a intrat un ţigan
în
casă,
a văzut mămăliga pe sobă, a întins mâna şi a luat-o. Mama i-a ieşit în cale şi
i-a zis:
–
N-o lua pe toată, lasă băieţilor mei o bucată. Aşa şi au făcut: au împărţit
bucata de
mămăligă.
Omul acela a mâncat bucata sa, apoi a ieşit din casă. Mai târziu a murit el,
dar
mama
era mulţumită că şi-a făcut atunci pomană cu el, nu i-a luat mămăliga de la gură,
i-a
dat şi lui o bucată”. Cei care s-au pomenit în confruntare cu acest dezastru au
trebuit
să
treacă un test al rezistenţei umane extrem de dur. Experienţele lor individuale
sunt
diferite,
dar toate au un element unificator: spaima în faţa unei morţi lente şi
chinuitoare,
groaza
de-aţi vedea apropiaţii murind de foame. Spaima foamei a marcat foarte mult
mentalul
colectiv în perioada sovietică, evoluând în minciună, trădări, lăcomie, pâră,
dar
şi slugărnicie, psihologie a captivităţii. Mărturiile personajelor lui Alexei
Vakulovski
conturează
un traseu cu semne de circulaţie bine definite şi călători instruiţi să ajungă
fără
piedici la destinaţia prevăzută de „tătuca popoarelor”. Sistemul, care avea nevoie
de
piuliţe perfecte pentru a funcţiona, n-a cruţat pe nimeni. Proiectul Kremlinului
avea
prevederi
clare pentru orice categorie socială, începând cu lichidarea intelectualilor şi
a
celor mai vrednici gospodari prin deportare în Siberia, împuşcare şi întemniţare,
şi
continuând
cu înfometarea extremă a celorlalţi, pentru a-i face manipulabili şi a
extermina
orice
urmă de rezistenţă în ei. Imediat după foamete s-a recurs la colectivizarea
agriculturii,
ca dovadă că planul stalinist a funcţionat perfect.
Povestirile din cartea lui Alexei Vakulovski aduc în vizor
monstruozitatea unui regim criminal, dotat cu instrumente subversive de tortură
şi manipulare şi surprind în acelaşi
timp
aspecte de identitate naţională cu dinamici surprinzătoare ale relaţiilor
interumane
şi
modalităţi complexe de raportare a omului la sine şi la celălalt. Situaţiile
limită
sunt
radarul cel mai fidel al reprezentărilor conştiinţei colective la hotar cu
instinctul
de
conservare al unei comunităţi. Mărturisitorii nu exteriorizează doar amintirea
unor
evenimente
revolute, dar şi cumulul de emoţii care le-au trăit propria lor percepţie
asupra
realităţii.
Istoria obiectivă, regăsibilă în documente, se însoţeşte de cea subiectivă,
trăită,
cu toate simţurile acutizate de o memorie vie. Povestirea în flux direct
eliberează
victimele
de reprezentări dureroase şi ajută la identificarea patternurilor care au
determinat
conduite
colective actuale şi care vin, pe de altă parte, să consolideze conştiinţa de
sine
a
societăţii. Nu întâmplător, cel mai demn şi mai vertical scriitor român
basarabean,
Paul
Goma, consideră că prin acţiunile de revizuiri, analize şi luări de atitudine
la care
obligă,
memoria este o axă a identităţii naţionale şi un garant al legitimării noastre
în
istorie:
„memoria, memoria, maica noastră ocrotitoare (atât cât poate), memoria, maica
noastră,
mântuitoarea, memoria, ultimul recurs şi reazem, singura mângâiere, înainte
de
a pleca încolo, dincolo... (Patimile după
Piteşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999).
Literatura
documentară românească are prin mărturiile din In gura foametei,
dar şi
prin
Săptămâna roşie sau Basarabia şi evreii de Paul Goma, Să
nu ne răzbunaţi (Mărturii
despre suferinţele romanilor din Basarabia, adunate de monahul Moise),
Cartea
foametei de Larisa şi
Valeriu Turea şi alte cărţi care completează bibliografia modestă
dedicată
fenomenului, un instrument preţios de readucere în actualitate a unui trecut
pe
care trebuie să ni-l asumăm, cu toată durerea care se conţine în el, dar şi cu
toate
învăţămintele
ce le impune.
No comments:
Post a Comment