Din jurnalul lui tata, azi, da-n alt an:

„26.06.2002

Dimineaţa şi seara sună o goarnă în partea asta a oraşului. E o veste din partea Academiei de Poliţie ce se află alături.

***

Aseară am auzit cum nişte voci strigau la cineva să nu mai pască lîngă casele lor. Că aici (acolo) nu-i sta, ci oraş şi iarba e a lor, a celor ce trăiesc lîngă etc., etc. Am deschis fereastra, dar n-am mai zărit pe nimeni. Mi-am dat seama că cel ce adusese vreo pasăre ori vreun animal la păscut dispăruse după blocurile de locuit. Astăzi am auzit aceleaşi voci care ţipau împotriva păscutului. M-am repezit la fereastră şi-am văzut femeia cu caprele. Acum ele nu mai stăteau cuminţi, ci se împrăştiaseră şi rupeau cu poftă din iarba şi din frunzele verzi. Un copil începu să ţipe ca nu cu gura lui. Credeam c-a plesnit de atîta încordare. Mămica lui l-a luat în braţe şi anunţa poporului de gură-cască cine-i femeia cu caprele. Din spusele ei era un monstru. Toţi strigau, iar f.c.c. stătea în fa lor calmă şi imperturbabilă. Caprele păşteau. Cînd ţipetele deveniseră prea stridente, f.c.c. şuieră într-un fel anume şi toate caprele, nouă la număr, se aliniară lîngă dînsa.

            - Haide, le zice f.c.c. Mergi, Oliţa, înainte. Diana, stai lîngă mine, iar tu, Maximel, să nu rămîi în urmă, că o superi pe mama. Haide!

            Şi o luară soldăţeşte înainte. Eu mai auzeam vocea femeii.

            - Nu vă uitaţi la cei bogaţi. Lăsaţi-i să se hlizească. Ei nu mănîncă iarbă. Mai încet, Oliţa. Mai repede, Maximel. Haide, mamii!

            Peste vreo 3 ore f.c.c. apăru iarăşi şi toate se repetară cu o precizie uluitoare. În unele clipe credeam că visez. Scriu aceste rînduri şi aud:

            - Haide, mamii! Mergi, Oliţa, înainte. Diana, stai lîngă mine, iar tu, Maximel, să nu rămîi în urmă, că o superi pe mama. Haide!

            Ba, da. Observ un detaliu nou: f.c.c. duce în spate un sac cu iarbă, care o apasă spre pămînt, şi-mi pare mult mai bătrînă…”