Tuesday, April 9, 2013

Din jurnalul lui tata, azi, dar în alţi ani:

„9 aprilie 2003
Cam frig în această zi de naştere a lui Sandu. Noaptea a nins. Sucită zi. Dar… frigul n-o să mă împiedice să iau un pahar de vin în cinstea lui. Şi să-i doresc sughiţ bun.
            Aud la radio știrea că Bagdadul a fost ocupat de forţele SUA şi Anglia. Trebuia să se întîmple asta exact în această zi. Dar… cînd altădată? mă întreb cu o bună doză de ironie.
            Celor care au răspuns astăzi la lecţiile mele le-am mărit nota. Se uitau curioşi şi fericiţi la mine neînţelegînd ce vînt bun şi cald m-a luat în grija lui.
            Am răsfoit puţin cărţile lui Sandu şi mi-au părut mai cuminţi. Adică nu chiar atît de p….. La roman mă refer.
            I-am trimis o felicitare pe e-mail. Poate va ajunge pînă la el azi, dacă va simţi că are ceva de citit acolo.
            După masă a apărut şi soarele. Cu dinţi, dar de lapte. Căci a început să se topească omătul. S-au trezit şi pîrîuașele. Gheaţă. Apă. Omăt. Ţărînă. Salut, S.!”

„9 aprilie 2004
A venit Mihai şi Carmina. Au adus și cartea nou-nouță a lui Sandu, care se pomeni de două ori sărbătorit: e ziua lui de naştere şi pentru prima oară-şi vede a patra sa carte, „Cactuşi albi pentru iubita mea”.
Mihai traduce o carte de Vladimir Sorokin, cel căruia i-au ars cărţile în piaţă. Eu am citit „Utro snaipera” şi mi-a plăcut. Nu înţeleg din ce cauză ar trebui arse asemenea cărţi. Pare-se că iniţiativa a pornit de la cei care nici n-au citit-o. căci, în comparaţie cu viaţa, uneori povestirile lui Sorokin par chiar sfioase.
Iar noi suntem toţi acasă. Clipe, zile din ce în ce mai rare în ultimul timp.
Mihai mi-a adus cărţi. Bune.
***
La Teatrul Naţional din Bucureşti (5.04) au fost onoraţi cei mai buni (se zice) profesionişti ai scenei din 2003. Vestea cea bună e că Dumitru Crudu a cîştigat Premiul pentru cea mai bună piesă românească – Alegerea lui Alexandru Sutto”.

Monday, April 8, 2013

La mulţi ani, Sandu!

foto: A. Bîtcă

Azi e ziua lu’ frate-meu, aşa că vă fac un cadou din partea lui, lipind mai jos cîteva linkuri (că aşa făceam cînd eram mici, de ziua mea îi dăruiam mereu cîte ceva, iar el îmi dăruia mie cîte ceva din ce primea de ziua lui):
Lansare LETOPIZDEŢ cu Luna Amară: http://www.youtube.com/watch?v=l8DdT0a-EOM

Monday, April 1, 2013

Cornel Ungureanu, în "Orizont" (martie 2013)


Domnul Cornel Ungureanu publică în noul nr. al revistei timişorene "Orizont" un text pentru care îi mulţumesc mult. Revista poate fi citită aici. Textul e la pagina 2


Sunday, March 31, 2013

Wednesday, March 13, 2013

„Scrisul - în acelaşi timp călătorul şi drumul”

fragment de jurnal de Alexei Vakulovski în noul nr. Tiuk, www.tiuk.reea.net, care e pe internet,
aici


Scriu: mergeau prin lanul de grîu, ţinîndu-se de mînă. Păreau că-s. Mă opresc. Răsuflu greu. Lasă-i să meargă prin grîu. Lasă-i să fie fericiţi. Măcar ei să. Dumneata înţelegi prea bine că eu i-aş putea face pe aceşti doi fericiţi nefericiţi. Căci ce-i fericirea în mîna unuia care scrie? E un act de voinţă, de dorinţă. Aş putea scrie: au ieşit dintr-un lan de grîu. Ea plîngea. El îşi... Dar n-o fac. Deci, mergeau prin lanul de grîu...

***

Scrisul meu are pentru mine un efect tămăduitor. Uneori nu ştiu cine e cauza şi cine-i efectul. Eu îmi dirijez scrisul sau scrisul mă îndreaptă pe mine spre ceva. Eu şi scrisul meu e una. E un tot întreg, e o sferă, e TAO: în acelaşi timp călătorul şi drumul.

***

Carte. Epistolă. Scrisoare. E un gest? E o punte? E o afirmare/confirmare? E o datorie plictisitoare ori o plăcere îndatoritoare? Cine-mi va spune ce e o scrisoare. Omul a scris sau omul scrie? Scrierea-i om sau omu-i o scriere. Suntem scriitori ori cititori. Cine pozează: cel care scrie sau cel care nu scrie? Mi-e milă de omul care n-a primit nici o scrisoare. Mă tem de omul care n-a scris nici o scrisoare.

***

Nu vreau să-l conving pe cineva că eu am dreptate. Sigur că eu am dreptate. Nu insist asupra faptului numai de aceea că-s convins de dreptatea mea.
            Nu insista nici tu. Sigur că ai dreptate. Altfel nici nu poate fi. Fii nepăsător ca un sfinx cînd se vorbeşte despre dreptate. Eşti convins că dreptatea ta e-n degetul cel mic. Al tău. Aşa şi este.
            Şi el are dreptate. Dreptatea lui. O ţine tot în degetul cel mic. Numai că în degetul lui cel mic. Cum altfel. Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele – toţi avem dreptate. Suntem o lume de drepţi. Vai, ce ordine-i în această lume încropită numai din drepţi. Ne mîncăm fericiţi unul pe altul. Acesta-i dreptul nostru, al vostru, al lor, al lui, al ei, al tău şi al meu, dacă vrei.

***

Cu cît e mai înalt muntele, cu atît e mai mare dorinţa oamenilor de a i se sui în cap.

***

Între două fenomene trebuie să fie o punte de legătură. Între două lumi – o a treia, adesea de o importanţă mai mică. Între Eminescu şi Caragiale a fost o curvă – Veronica. Eminescu a cîntat-o. Caragiale a detestat-o. Noi o privim cum dorim. Totuşi, din curvă nu faci născătoare, din Magdalena nu iese Maria, deşi pe amîndouă Maria le cheamă. Ca să cînte, să judece, poeţilor durere le trebuie. Dar unde e depozitată durerea mai mult ca într-o curvă? Deci: trăiască curvele? curvele, curvele...

***

Uneori, gîndindu-mă la om, mă întreb: oare Dumnezeu ştie ce-a făcut?