"Tancuri pentru 9 Mai" de Alexei Vakulovski

Tancuri pentru 9 Mai

La acea consfătuire raională am fost trimişi trei: Filip Paiu, Gavril Bilă şi eu. Filip avea să rezolve problemele ideologice şi culturale, Gavril răspundea de chestiunile economice, iar eu sunt sportivul numărul unu din sat şi spun aceasta fără a mă lăuda, căci îmi place adevărul.

Pînă a ajunge unde ne-am pornit, am avut de trecut şi o cumpănă, deoarece Gavril îi suflă în ochi lui Filip un fum de „Marlboro”, iar acela, deprins doar cu „Leana” şi „Vatra”, se enervă rău. Filip ne lăsă în mijlocul drumului şi dus a fost cu maşina preşedintelui asociaţiei, iar noi am mers cu autobuzul şi nu ne-a fost urît, căci Gavril mi-a făcut cu această ocazie cunoştinţă cu arborele genealogic al familiei Paiu. Explozibilă povestire.

N-am reuşit să le înţeleg pe toate, căci am ajuns la casa de cultură din Centrul raional unde adunarea începuse deja. Am intrat cu paşi de motănaş şi am căutat numaidecît să-l găsim pe supărăciosul Filip. Deşi se ascunsese după o perdea, l-am observat fără prea mari eforturi şi îl vedeam ca în palmă. Era foarte serios consăteanul nostru. Îşi puse şi nişte ochelari întunecaţi, care-i împingeau spre lume doar nasul voluminos ori de proporţii, cum îi place să se exprime Catiuşei, vînzătoarea de la berăria „Cu ghioaga”.

Iar în sală se lucra de-a binelea. Feţele de la tribună se schimbau des, gîtul garafei cu apă era mereu ud, spiritele se înfierbîntau şi fiece întrebare era analizată din diferite puncte de vedere.

Dar, vă spun cinstit, la un moment, cuvîntările au început să mă plictisească, ochii se războiau cu somnul, lumea devenea neinteresantă. M-am înviorat abia atunci cînd pe scenă a apărut energic un tînăr care întrebă fără nici un fel de bună ziua:

– Mă cunoaşteţi, domnilor?

– Cine-i? m-am interesat eu şi vecina din dreapta a murmurat:

– Gicu.

– El îi, îşi descărcă bagajul de informaţii şi vecina din stînga. Fie şi Gicu, mi-am zis. Bine că nu cere mîncare. Fie măcar şi Maradona. Ori Hagi. Şi nu eram eu chiar aşa departe de adevăr comparîndu-l cu aceste persoane ilustre. Vigurosul tînăr se dovedi a fi proaspătul şef al sportului din raion. El dădu citirii graficului întrecerilor la fotbal. Şi parcă îmi puse cineva sare pe rană. Echipa noastră – „Progresul” – fu obijduită. Da! Da! Da! Zmeul cela o incluse într-o grupa în care ea nu putea avea sorţi de izbîndă. În alte condiţii echipa noastră dă dovadă de un joc stabil, echilibrat. Cum n-ar fi, nici o dată n-a rămas pe ultima treaptă a clasamentului, căci nu-i „Zimbru”, care joacă cu acelaşi succes şi cu „Dinamo” Kiev, şi cu „Avîntul” Ţîrîita. Pericolul era evident. Ne aflam pe marginea prăpastiei. Vă daţi seama, cred, în ce stare mă aflam. Am strigat chiar: să se facă dreptate! Să triumfe raţiunea trează! Dacă nu te duce capul să faci un grafic – jos! Oameni de neînlocuit nu-s! Din toată inima am strigat, în gînd am strigat şi m-am uitat cu ură la cel cu ochelarii pe nas, la Filip Paiu adică, pe care nici un vînt rece nu-l ajungea. Îl durea în cot pe dînsul cinstea satului, nu-l interesau culorile sportului nostru. Sta ţeapăn de parcă se afla în faţa camerelor de luat vederi, de parcă chipul lui urma să împodobească o pagină dintr-un nou volum al enciclopediei noastre în care, ce-i drept, numai el lipseşte. Şi încă i-a încredinţat şeful rezolvarea problemelor ideologice şi culturale. Am vrut să-l obrăzesc, dar mi-o luă înainte preşedintele adunării, care a anunţat că toate chestiunile din ordinea de zi au fost, în temei, rezolvate mulţumitor şi deoarece timpul e preţios – la muncă, domnilor!

– Eu nu-s de acord! plesni o voce în liniştea sălii. Fu ca un tunet într-o amiază cu soarele în creştet.

– Dreptate vrem!

– Cine nu-i de acord? întrebă preşedintele.

– Eu, Paiu Filip din Frumuşica.

Să-l fi văzut, oameni buni, numai să-l fi văzut! Era întruchiparea revoltei: ochii îi scăpărau (unde o fi pus ochelarii?), pumnii-strînşi, gîtul – vînă.

– Şi ce doreşti mata, tovarăşe Paiu?

– Vreau şi eu să ieşim la 9 mai la demonstraţie.

– Şi cine vă încurcă?

– Dumneavoastră!

– Cu ce vă stau eu în cale, cetăţene Pleavă?

– Nu ne daţi tancuri.

– Ce?

– Cinci tancuri vrem!

– Ce-e-e?

– Celor din Dumbrăveni le daţi, celor din Codreni le daţi, celor din Ponoare le daţi, iar nouă – nu? Cu ce-i mai urîtă Frumuşică noastră?

Faţa preşedintelui adunării se scălda în aburi. Fruntea i se îngustă şi-mi păru că vroia să şuiere, căci duse două degete la gură. În sală se auzea cum iese aerul din plămînii oamenilor, apoi preşedintele spuse cu un tremurici în voce, adresîndu-i-se directorului casei de cultură:

– Tovarăşe Grieraş, chemaţi „Salvarea”.

– Dacă nu faceţi dreptate, continuă hotărît energicul şi devotatul Filip, nu vă salvează nici o „Salvare”. Cinci tancuri vrem! Şi nimic mai puţin! Din numele poporului cer! Să se formeze o comisie!

Gavril, băiat umblat prin lume, îşi veni în fire primul:

– Să-l scoatem de aici, că-i bîja!

            L-am tras spre uşă, l-am împins în autobuz şi am luat-o pe de-a dreptul spre Frumuşica.

            Gavril se exprima în limbajul militarilor, căci Filip la început nu se dădea urcat şi în lupta sa pentru dreptate oprise un pumn drept în capul lui Gavril; Filea scîncea, căci Gavril, băiat aşezat şi gospodăros, îi întoarse pe loc datoria, imprimîndu-i un felinar la ochiul stîng, iar eu… Dar s-o lăsăm baltă. Aţi zis ceva? Ce s-a întâmplat atunci cu Filea? Nimic deosebit. Adormise disciplinatul. Iar cînd făcu ochi, împins în coastă de un mucalit de alături, fu înştiinţat de acelaşi deştept că satelor care n-au trimis la adunare somnoroşi li s-a distribuit cîte cinci tancuri pentru a organiza o demonstraţie de 9 Mai.

- Iar nouă cîte ne-au revenit? îngheţă de emoţii Filip închipuindu-şi ce-l aşteaptă acasă, dacă rămîne fără tancuri.

– N-ai auzit? turnă gaz pe foc acelaşi Păcală, un tun v-au dat.

Şi conştientul Filip Paiu se ridicase atunci în apărarea intereselor satului. Hotărît se ridicase. Bărbăteşte:

– Cinci tancuri vrem! Şi nimic mai puţin!