Wednesday, May 20, 2015

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani



20 mai 2004
Mi-au venit o mulţime de oaspeţi. Îi invit în casă. Dar nu e casa mea. E anexa casei mele, acea anexă pe care o văd deseori – numai în vis. Camere nepopulate, fără viaţă, parcă. Parcă ar fi nişte săli de expoziţie. E casa mea cea necunoscută şi rece. Dar e a mea.
            Ieşim afară. Privim ceva: un concert? un spectacol? Ceva nedefinit. Simt un miros de nelinişte. Ies din teatrul de vară şi văd alături o vale din care ies aburi… de carbit? De o substanţă necunoscută. Precis. Încerc să precizez ceva şi simt că mă cufund în pămîntul care fierbe. Fierbe şi mă trage ca o mlaştină. Cineva îmi întinde o creangă. O apuc şi ies. Zîmbesc salvatorului meu – o femeie cunoscută-necunoscută. Ieşim la şosea, oprim o maşină şi pornim undeva. Încerc să-i mulţumesc salvatoarei, dar ea dispăru.



20 mai 2005
Iau receptorul şi aud:
            - Alexei Vasilievici?
            Mihai telefona.
            Apa n-a ajuns pînă la locuinţa lor. În genere, Braşovul n-a suferit din pricina inundaţiilor. Dar cît am stat de vorbă, acolo în Braşov ploua cu găleata.

***
Sărac pot să fiu, iar slugă niciodată.

No comments:

Post a Comment