Ne vedem la Timişoara, pe 6 febr., ora 18:30, la Cărtureşti. Mersi!

 Timişorenii tre să ştie că braşovenii (care NU au aeroport!) ajung atît de greu la ei, încît cînd sosesc la Tm chiar vin cu mare drag (sau de nevoie, mno)! De fiecare dată cînd am fost la Tm mi-am zis că-i ultima dată, dar iată-mă iar la Timişoara, pe 6 februarie, invitat de prietenul Bogdan Munteanu la o întîlnire de la Cărtureşti, care va începe la ora 18:30. Cu ocazia asta am legat şi o fugă’n străinătate, aşa c-o să venim la librărie direct de la aeroport. Evenimentul se numeşte „Ce mai faci, scriitorule?” , mie-mi sună şi ironic, dar cine-a citit „Ai uitat să rîzi” ştie de ce.

Întrebarea fiind la prezent, vă voi citi cîteva pagini din două manuscrise de proză pe care încă nu le-am terminat, deşi lucrez la ele de mai mult de 20 de ani (şi nici nu mă grăbesc să le pun punct), „Totul, aproape totul despre tati”, compusă din proze foaaarte scurte

(ex.: „trebuie să spun că lui tati nu-i prea place să muncească fizic şi că locuim chiar lîngă brigada de tractoare. într-o dimineaţă, cînd tati căra în ogradă cărbunii din drum, trecu spre brigadă un tractorist, care îl salută şi, pentru că nu i se răspunsese, hotărî că nu fusese auzit. fiindcă tati e un personaj foarte iubit în sat şi mai ales respectat, fiind şi profesor pentru mult mai mult de jumătate din populaţia de pe-aici, tipul ar fi vrut să schimbe măcar două cuvinte cu el şi se întorsese înapoi, acum dinspre brigadă:

- Doamne-ajută, Alexei Vasilevici!

- Spor la muncă, Alexei Vasilevici!………..

tati: „Băi, te duci sau s-te-mping?!”

”)

şi „Footoaparatul”, care e despre ce spune subtitlul: „(poVeste 18 +

despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)”.

            Ei, da, iau cu mine şi nişte existeme noi, postRIDURI, cum ar veni. Căutînd un „Riduri”, am dat şi de cartea de debut, „Nemuritor în păpuşoi”, aşa c-o să vă arăt (pe coperta a IV-a) cît păr aveam cînd eram de vîrsta voastră!

            „Footoaparatul” începe aşa:

„Îl mîngîi pe Tarzan pe blană, îmi cuprinde piciorul cu labele din faţă şi dă din cur.

- Scîrbosule!

I-a ieşit un belici roşu, îi trag un picior în burtă şi mă duc să mă spăl... mai bine mă duc la lac.

- Marş! Să nu te mai văd pe-aici, scîrbă!

Mama lu’ Saşa m-a strigat şi mi-a întins, peste gard, o piersică maaare, de care mănîncă numai Vladimir Ilici în „Abecedarul” lu’ Saşa, care mi-a spus ieri că a învăţat la şcoală o poezie foa-a-aarte frumoasă, pe care a scris-o marele nostru poet Grigore Vieru, aşa a zis Saşa:

Da, a fost copil şi Lenin,

Da, a fost şi el şcolar

Şi în geanta lui pe vremuri

A purtat abecedar.

Mare căcat, eu cunosc poezii şi mai frumoase, pe care ştiu şi să le cînt-descînt:

Plouă, plouă,

babele se ouă,

ouăle-s de lut,

babele se fut.

Ecoul de vizavi recită în continuare:

A citit cuvîntul m a m ă

Şi duios l-a repetat,

Iar din mijlocul pădurii

Mamei flori i-a adunat-at-at...

            Tata mi-a povestit cum am făcut primii paşi, paşi muzicali, zice. Mama încă nu se întorsese de la şcoală, iar el meşterea ceva prin bucătăria care mai tîrziu a devenit camera copiilor, vizavi de bibliotecă. Pe mine m-a lăsat în acea cameră plină de cărţi, mi-a înşirat nişte firimituri pe-o pătură şi îşi vedea de treabă, ştia că pînă nu le adunam pe toate nu mă lăsam. Era linişte-linişte şi de-odată s-a auzit fluierul meu de jucărie. Doar că fluierul se auzea tot mai aproape, tot mai tare. Pentru că eu veneam spre tata, suflînd în fluier şi făcînd primii mei paşi... în viaţă... pe propriile picioare... ”