mama Tiuk! la peretele Tiuk!

mă întreba poeta Sabina Comșa în interviul despre CenaKLUb Tiuk! dacă părinților le-ar plăcea să vină la un CenaKLUb TIUK... dar mai bine caut întrebarea decît s-o povestesc:

"Ştiu că ambii părinţi au fost profesori de limba şi literatura română. Credeţi că ei ar fi vrut să participe la CenaKLUb TIUK? Ce întrebare credeţi că le-ar adresa ei tinerilor scriitori?
- Tata ar fi vrut şi ar fi participat activ la întîlnirile Tiuk!, sunt sigur de asta; dar din păcate nu mai e posibil aşa ceva. Da, el ar fi pus cele mai incomode întrebări posibile, nu pentru că nu-i plăceau postmoderniştii, din contră, el era un 70-ist care citise cam tot ce s-a publicat (şi mai mult de atît), dar aşa era el – îi plăcea să te încerce, să te pună în cea mai incomodă situaţie şi se pricepea la asta al dracului de bine. Frate-meu a făcut un fel de concurs de înjurături cu prietena lui (între două cenacluri, cum ar veni); totul a fost OK pînă au cam terminat înjurăturile obişnuite şi el a trecut la înjurăturile lu’ tata. Atunci fata a cedat şi a izbucnit în plîns:)). Tata n-ar fi înjurat la cenaclu, fireşte, dar caracterizările, epitetele şi ironiile lui puteau fi mult mai dure(roase) decît înjurăturile la care fata aia a început să plîngă. Mama poate că va veni la o întîlnire, mi-ar fi plăcut dacă ar fi ajuns la una din întîlnirile de la Chişinău şi ar fi putut ajunge la FesTiuk şi ea, şi frate-meu, dar nu s-a prea circulat între ani între ţările surori, însă cînd va veni la Braşov poate că voi organiza o întîlnire Tiuk!, să vadă ce face fiu-so duminică seara la club."

Păi, iată, mama a ajuns la peretele Tiuk! din Rockstadt, era sîmbătă și duminică, exact cînd am avut CenaKLUb TIUK nr. 20, a trebuit să se întoarcă acasă, o așteptau elevii, cîinele, motanul...

da, tata a ajuns, cumva, duminică...

Un afiș și povestea lui

Catincu e fiul lui Duda, inițial - Dudu. Dudu nu e primul nostru motan care a născut pui. A mai fost și Feghiușka.

Catincu a fost la început Catincuța și mama zicea că păcat că nu e motănel. Motanii sunt mai convenabili la sat, nu trebuie să cauți de trei ori pe an oameni cărora să le dai pisicii.

Catincuța a crescut fără Duda, dar asta e o poveste tristă. Mama îl hrănea cum putea, așa a supraviețuit deși era un sugar fară mamă. De fapt, cel mai corect e să spun că mama până la urmă i-a fost mamă și Catincuței.

Dar Catincuța, dintr-o dată, a devenit Catincu, un motan mare și gras. Prietenul lui cel mai bun e Marcel. Pentru că Marcel a apărut deja în afișe, mi s-a părut normal să apară și Catincu. Mai ales fiind vorba și de o ședință a Republicii la care va citi Ana-Maria Caia, strănepoata lui Ion Creangă. Nu știu dacă strănepoatei îi plac pisicile, străbunelul însă era înnebunit după ele :)

PS: pagina event-ului pe fb

Cornel Ungureanu despre Alexei Vakulovski

la pagina doi a revistei timişorene ORIZONT, care poate fi citită aici

Soba din Antonești, Vladimir Lorcenkov și timpul

Jarul pe care îl vedeți în afiș e din soba din Antonești, pe care toți vecinii au sfătuit-o pe mama s-o dărâme când și-a pus centrală.

În această sobă se fac cele mai bune plăcinte. Căldura pe care o dă nu se compară cu cea de la centrală. Mai nou, se pricepe și la afișe.

Și vă invită la o lectură a lui Vladimir Lorcenkov la Republica. Nu vă îmbrăcați vineri gros, va fi cald.

Pagina evenimentului pe fb aici

"Moartea lui Moş Gerilă" de Alexei Vakulovski

             La adunarea SRL-ului ,,Să păşim înainte, că înainte era mai bine” a fost rezolvată o singură întrebare: cine merită să fie în anul acesta Moş Gerilă? Spre cinstea lucrătorilor, trebuie să vă spun că toţi vroiau să ia tolba în spate. Ce n-am zice noi, dar să aduci o bucurie în ajun de Anul Nou e un lucru mare, căci, mai ştii, oamenii te vor ţine minte un an întreg, te-or pomeni de bine, poate…dar ce să mai întindem vorba?

            După multe dezbateri, alegerea căzu pe căpăţîna lui Pechea Doagă şi el radia. Nu se simţea omul chiar cel mai destoinic în tot colectivul lor cimentat, dar argumentul principal era în favoarea lui. Pechea avea o înfăţişare, ori un look, cum se zice acum, ce aduce cu bătrînul fermecat din imaginaţia ţopîrlanilor: nişte mustăţi ţapene îi acopereau gura, un nas impunător îi umbrea barba care încă nu avuse timp să crească pînă la măsura trebuincioasă, dar cu vată se pot face minuni – vorba lui Michea Albu, bărbatul felceriţei din sat.

            Zis şi făcut. Au umplut cu daruri un sac mare şi l-au aburcat într-o căruţă. Michea a luat hăţurile, Pechea se înţoli într-un cojoc de culoare vînătă şi… fă bucurie oamenilor. O luară din partea de sus a satului. La primul gospodar Michea a bătut la fereastra din susul casei, iar Pechea a intrat pe uşa din jos şi efectul a fost uluitor. Copiii băteau din palme, gazda chemă mult doriţii oaspeţi la masă, iar soţia lui privea înmărmurită la barba sclipitoare a moşului. După vreo două-trei urări de bine, Moş Gerilă trase un dans în casă de-i rămase urmele cizmelor parcă turnate în bronz pe podea. Toţi erau veseli şi fericiţi, şi cînd ieşeau pe poartă, Michea rosti mişcat:

- Măi, parastasul mă-tii… da tu eşti artist!

Pechea nu binevoi să răspundă.

Cam aşa le merse şi mai departe: într-o casă i-au pus pe gospodari de bine la cale, în alta voiniceşte au urat, în a treia – cu foc au dansat. Au împărţit ei veselie la dreapta şi la stînga, dar, cum se vede, le-a fost scris să întîlnească şi greutăţi. Mă rog, aşa-i viaţa. Bucuria le-a trecut în scîrbă atunci cînd unul din ei sună alarma:

- Opreşte, măi!

- Da ce-i, cumetre?

- D-apoi nu vezi că s-a spart o roată la căruţă?

- Ia-ti, bre, ce oameni! Azvîrl chiroane unde li se nimereşte.

- Dacă-s fără iducaţie… N-ai o roată zapas?

- Cum nu? Ştii doar unde lucrez eu.

I-au salvat nişte pici care în luna aceea duse la capăt studierea aprofundată a ,,Abecedarului”. Micii savanţi le-au lămurit eroilor noştri că roţile căruţei lor nu se sparg măcar să baţi în ele cu un dinte de boroană. Că-s din fier. Tare s-au mirat Pechea şi Michea de dezvoltarea precoce a tinerei generaţii. Chiar începură să dezghioace veşnica întrebare a oului şi a găinii. Dar timpul nu-i cruţa. S-au urnit înainte. Şi tot aşa, ieşind dintr-o casă şi intrînd în alta, Pechea ajunse la adevărul că el, într-adevăr, e Moş Gerilă, iar lui Michea începu să-i pară că el e Alba-ca-Zăpada. Şi, ca să-i fie mai uşor, s-a descălţat din cizme şi o obială mai întinsă se ridicase la rangul de şorţuleţ.

Cînd li s-a deschis următoarea uşă, Pechea a împărţit darurile şi începu se facă nişte semne pe o hîrtie cu lista norocoşilor, cum se vede. Toţi l-au înconjurat privindu-l cu respect, că nu vezi chiar în toată ziua un Moş Gerilă cărturar. El răsuflă uşurat:

- Mai trecem pe la o familie şi gata.

Bărbatul, de, ca bărbatul, toarnă agheazmă de patruzeci de grade. După ce goli paharul, lui Moş Gerilă i se păru că-i la nuntă şi a dat să-l azvîrle la pămînt întru sănătatea şi fericirea tinerilor cum văzuse el că se procedează într-un sat de caţapi, dar nimeri în fereastră. Un val de aer rece şi umed intră în casă şi stăpînii făcură feţe posomorîte.

- Asta-i boală cu leac, preacinstiţi gospodari, glumi Pechea, nu mai staţi botoşi.

Dar fu nevoit să-şi ia tălpăşiţa, căci stăpîna casei, auzind că boală-i cu leac, hotărî să înceapă tratamentul.

Cînd au ajuns la ultima casă, Michea a bătut la fereastra din jos, iar Pechea a vrut să intre prin uşa din sus, dar acolo ea lipsea. Au hotărît s-o caute. Michea o căuta pe jos, iar Pechea – pe sus. Ea apăru pe neaşteptate şi Moş Gerilă ateriză în mijlocul casei. Pechea dezgropă ultimul cadou ce se tupilase la fundul sacului. Capul casei l-a îmbrăţişat şi-l sălta în sus pe oaspetele drag, iar stăpîna casei îi trăgea cizmele din picioare, lucru, de altfel, destul de anevoios. Copiii ciripeau bucuroşi:

        - Moş Gerilă! Moş Gerilă! Iar moşul bolborosea un descîntec. Apoi îşi aduse parcă ceva aminte şi strigă cu voce de căpcăun: ,,Micheeeeea! Alllbaaaa!” şi se rezemă de podea. Capul casei se repezi după apă vie, iar copiii plîngeau amar că la dînşii a murit Moş Gerilă. Mai mare blestem nici nu se putea afla pe lumea asta… Iar barba, nepreţuită barbă a lui Moş Gerilă s-a desprins de stăpîn şi a nimerit în mîinile unui flăcăuan de vreo trei ani şi jumătate care se dovedi a fi o fire inventivă de gospodar, căci a început a-şi şterge încălţămintea cu ea. Aşa s-a făcut că vata atît de anevoios procurată de la preaserioasa consoartă a lui Michea Albu a adus pînă la urmă un folos real, pragmatic. Văzînd tragedia lui Moş Gerilă, Alba-ca-Zăpada în cel mai ruşinos mod a dat bir cu fugiţii. A ajuns pînă la căruţă şi s-a prăvălit în ea.

Şi puteau să vadă atunci oamenii cum pe drum, încet, doi cai duceau la grajd un om cu picioarele goale care se tîrau prin omătul moale ce începu să plutească spre pămînt şi care prevestea în noul an o roadă bogată.

La prima adunare a SRL-ului din anul acesta a fost discutată iarăşi o singură întrebare: cum a apărut aşa nitam-nisam şi Alba-ca-Zăpada? Vinovat l-au găsit pe brebantul de Moş Gerilă şi în hotărire au scris că pentru asemenea rol de răspundere Pechea nu-i bun. Trebuie ales altul. Mai sănătos.

SERBARE CU RITUAL de Alexei Vakulovski

             

Ce n-ar vorbi lumea, dar omul e o fiinţă extraordinar de originală. Eu încă n-am întîlnit doi reprezentanţi ai speţei umane înzestraţi cu aceleaşi calităţi. Şi deoarece ne aflăm în prag de nou an, vreau să vă povestesc despre prietenul meu Vsevolod Căpăţină, om erudit şi sociabil. Camaradul Vsevolod face parte din acea rară specie de oameni, care ştiu cu siguranţă că zilele noi aduc bucurii noi. Pregătindu-se de revelion, el a frunzărit cîteva enciclopedii, nişte lucrări solide de-ale folcloriştilor şi, înarmat pînă în dinţi cu înţelepciune, a intrat în casa de cultură. Şi nu s-a îmbrăcat cu costumul său de gală adus de un verişor-marinar tocmai din Veneţia, ci, conştient de adevărul că în seara de revelion la unele popoare sunt răspîndite jocurile cu travestitul, şi-a înfăşurat în jurul capului o bucată de pătură pufoasă, a îmbrăcat o pereche de şalvari şi s-a prefăcut într-un turc sadea. Deoarece luna ianuarie e denumită în cinstea lui Ianus, zeul porţilor şi uşilor, stimabilul Căpăţînă, intrînd în hol, se închină în faţa uşii, apoi o izbi cu piciorul, demonstrînd astfel că ştie obiceiurile de pe vremea lui Iulius Caesar şi, totodată, ca om contemporan ce este, le dispreţuieşte total. Clar ca bună ziua, prietenul Vsevolod n-a venit primul la serbare, dar a întîrziat în limitele cuviinţei. Aşa că o sală întreagă a avut fericita ocazie de a-i aprecia tezaurul de informaţii. El hotărî să-i lase pe toţi în urmă şi, conform unei datini din Birmania, înşfăcă o căldare cu apă şi, stropind spectatorii, le ură viaţă îndelungată şi liniştită. Uitase numai că în ţara aceea îndepărtată revelionul vine în aprilie, după perioada ploilor torenţiale, aşa că acolo un strop de apă e binevenit, iar la noi, în miezul iernii, brrr! Îl readuse la realitate un flăcăuan care, cunoscînd numai legile pămîntului, îl smunci o dată de piept că bietul Căpăţină mai era să ragă ca buhaiul din prea frumoasele noastre urături. Memoria lui fenomenală îi semnală că în buzunar are un cărbune şi o scrumbie învelite în polietilenă – datină adusă de pe meleagurile scoţienilor, aşa că azvîrli mangalul în direcţia flăcăului cu apucături de haiduc, vrînd, probabil, să-i spună că anume cărbunele simbolizează căldura. Nu reuşi să scoată şi scrumbia, simbol al belşugului, căci fu nevoit să caute izbăvire într-un horn, pe unde, conform spuselor ţăranilor italieni, intră zîna Befana şi pune mici daruri în ghetele copiilor. Horn în casa de cultură nu era. Aşa că bietul Căpăţînă fu nevoit să facă un salt peste cap şi un pantof de-al lui zbură peste umăr căzînd cu vîrful spre uşă (în Norvegia acest gest le-ar sugera fetelor că în casa lor va fi nuntă). Vsevolod a înţeles că nu-i va fi dat să rămînă celibatar. Deci urma să-şi aleagă o zînă, o floare, o superbă fiinţă cum n-a mai văzut nimeni din moşi-strămoşi, căci nu în zadar i-au zis oamenii Căpăţînă. Roti capul după acele ceasornicului, dar întîlni numai priviri încruntate şi instinctul de autoapărare îi dictă să-şi găsească un refugiu, căci la multe te poţi aştepta de la nişte oameni înfuriaţi. Dar… slavă capului plin de informaţii! Creierul lui, computer supermodern, îi şopti că în mitologia popoarelor care au vieţuit între păduri (celţii, bunăoară, slavii, germanii, triburile din Africa Ecuatorială şi din bazinul fluviului Amazon) credeau că arborii, şi mai ales brazii, sunt înzestraţi cu putere magică. Aşadar, salvarea era în brad. Pînă a ajunge lîngă Alba-ca Zăpada, îl trînti la podea pe Moş-Gerilă, obicei nemaiîntîlnit deocamdată nici la un popor civilizat. Forţele întunericului se apropiau de dînsul încet, dar sigur.

            Vsevolod, înfricoşat, îngînă:

-          Aho, aho, copii şi fraţi,

Staţi puţin şi nu mînaţi,

Lîngă boi v-alăturaţi

Şi cuvîntu-mi ascultaţi…

Rezultatul aşteptat întîrzia şi el, văzînd că puterea fermecată a cuvîntului nu alungă forţa necuratului, hotărî să aducă jertfe pentru a îmbuna spiritele. Victima deveni capătul păturii făcut turban, aruncat pe o creangă de brad. Toţi priveau nedumeriţi, nepricepînd unde a dispărut turcul şotios, iar Vsevolod Căpăţînă sări spre uşă declamînd cu avînt:

-          Roata, măi!

- Hăi! Hăi! îi răspunseră chiar şi pereţii lăcaşului de cultură, iar eroul nostru enciclopedist dădu bir cu fugiţii.

            Acasă, părinţii l-au poftit la masă cu bucate alese: răcituri de cocoş, cartofi cu carne de raţă, gîscă umplută… Dar eruditul Vsevolod le-a lămurit că, după un sănătos obicei al ungurilor, la masa de revelion nu se servesc mîncăruri pregătite din pasăre, căci împreună cu asemenea vietate poate să zboare şi fericirea din casă. Altă vorbă e un purcel, îşi încheie el monologul şi puse mîna pe cuţit, iar sărmanilor părinţi li se înnodă limba în gură, speriindu-se că feciorul vrea să taie porcul. Spaima lor, însă, n-avea nici un suport real. Amicul nostru Vsevolod Căpăţână mai şterse colbul de pe o uitată datină: începu să mănînce usturoi.

            După un pic de reculegere, rezumă:

-          Las’ că nu mai moare nimeni din asta. Mîine mă duc cu semănatul.

Şi se va duce. Numaidecît se va duce. Iar noi vă spunem:

- La anul şi la mulţi ani!

profii de literatură-n cancelaria şcolii din sat

Alexei şi Sofia Vakulovski, profesori de limba şi literatura română, la şcoala din Antoneşti, în primii ani de după absolvirea Facultăţii de Filologie, Universitatea de Stat din Chişinău. Anii '70 (cam '73)