Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

11 aprilie 2004

„Istoria este un roman care a fost, romanul este o istorie care ar fi putut să fie” (Fraţii Goncourt)

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani:

9 aprilie 2003

Cam frig în această zi de naştere a lui Sandu. Noaptea a nins. Sucită zi. Dar… frigul n-o să mă împiedice să iau un pahar de vin în cinstea lui. Şi să-i doresc sughiţ bun.

            Aud la radio știrea că Bagdadul a fost ocupat de forţele SUA şi Anglia. Trebuia să se întîmple asta exact în această zi. Dar… cînd altădată? mă întreb cu o bună doză de ironie.

            Celor care au răspuns astăzi la lecţiile mele le-am mărit nota. Se uitau curioşi şi fericiţi la mine neînţelegînd ce aer bun şi cald m-a luat în grija lui.

            Am răsfoit puţin cărţile lui Sandu şi mi-au părut mai cuminţi. Adică nu chiar atît de p….. La roman mă refer.

            I-am trimis o felicitare pe e-mail. Poate va ajunge pînă la el azi, dacă va simţi că are ceva de citit acolo.

            După masă a apărut şi soarele. Cu dinţi, dar de lapte. Căci a început să se topească omătul. S-au trezit şi pîrîuașele. Gheaţă. Apă. Omăt. Ţărînă. Salut, S.!

9 aprilie 2004

A venit Mihai şi Carmina. Au adus și cartea nou-nouță a lui Sandu, care se pomeni de două ori sărbătorit: e ziua lui de naştere şi pentru prima oară-şi vede a patra sa carte, „Cactuşi albi pentru iubita mea”.

Mihai traduce o carte de Vladimir Sorokin, cel căruia i-au ars cărţile în Piaţa Roşie din Moscova. Eu am citit „Utro snaipera”, mi-a plăcut şi nu înţeleg de ce ar trebui arse astfel de cărţi. Pare-se că iniţiativa a pornit de la cei care nici n-au citit-o, căci, în comparaţie cu viaţa, uneori povestirile lui Sorokin par chiar sfioase.

Iar noi suntem toţi acasă. Clipe, zile din ce în ce mai rare în ultimul timp.

Mihai mi-a adus cărţi. Bune.

***

La Teatrul Naţional din Bucureşti (5.04) au fost onoraţi cei mai buni (se zice) profesionişti ai scenei din 2003. Vestea cea bună e că Dumitru Crudu a cîştigat Premiul pentru cea mai bună piesă românească – Alegerea lui Alexandru Sutto.”

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

6 aprilie 2005

Rugăminţi

Ruga repetentului

Fă-mă, Doamne, brînză, sapă,

Fă-mă un burlui cu apă,

Fă-mă hîrb ori fă-mă oală,

Numai nu mă du la şcoală.

Decizia unui imbecil

Plec în pădure ori în iad,

În sicriul cel de brad;

Să mă duc aş vrea departe,

Numai să n-aud de carte.

Dorinţa unei divorţate

Foaie verde lobodă,

Uite-acuma-s slobodă,

Trimite-mi, Doamne, un buhai,

Să mă simt în luna mai.

Ruga unui licean

Fă-mă, Doamne, tot ce vrei,

Fă-mă leac pentru femei,

Fă-mă broască, cerşetor,

Numai nu învăţător.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

5 aprilie 2003

M-am întîlnit cu Gavril Malancea. Cu vreo 18 ani în urmă fusese brigadier la brigada de tractoare de lîngă mine. Mi-a spus că eu n-am dreptul să vorbesc despre colhoz, pămînt, fiindcă n-am fost niciodată colhoznic ori ţăran. A uitat că noi, profesorii şi elevii, am recoltat ani la rînd roadele care altfel se pierdeau pe dealuri, fiindcă plugarii de-alde Gavril erau ocupaţi cu rezolvarea problemelor de importanţă universală. Rezultatul: şi-a cumpărat doi cai care abia se mişcă şi i-a făcut cadou fiicei un măgar. Simbolic, nu? Şi alde Gavril îs azi tari şi mari. Ei rezolvă şi azi toate problemele cruciale ale timpului. Şi, într-o oarecare măsură, aşa şi este. Fiindcă cei tineri şi înţelepţi şi-au luat lumea în cap şi au plecat în lumea largă, iar gavrilii aleg parlamentarii, votează legile, croiesc constituţii, îs cu pîinea şi cuţitul în mînă.

            I-am replicat că e aşa plugar iscusit că nu poate creşte nişte viţă de vie pentru a avea un pahar de vin acasă. Îl cumpără, plugarul.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

30 martie 2004

Azi e ziua lui Alexei, omul lui Dumnezeu. E ziua mea onomastică, vasăzică. Deşi i se mai zice şi Alexei cel cald, pare că nu vine primăvara, ci se întoarce iarna.

***

Călătoreau cu trenul. Se întorceau acasă cu cîţiva saci cu cartofi. Era 1946. Era foame. Printre copacii unei păduri din Ucraina apuseană, îşi făcuse loc o haită de umbre negre, aruncară căngi legate cu funii şi Vasile fu smuls de pe acoperişul trenului. Cînd îşi reveni, văzu nu departe de el un bărbat. Omul avea capul spart. Îi dădu lui Vasile un cartof şi acesta îl duse la gură. Pe la miezul nopţii, bărbatul îi întinse un obiect straniu. Nişte fluiere lipite unul de altul. Pînă dimineaţă, bărbatul se stinse. Vasile îl acoperi cu crengi şi o luă pe calea fierată în direcţia în care plecase trenul cu cartofii lui. Cînd nu mai putea merge, se aşeza, scotea fluierele şi sufla în ele. După multe zile de pribegie, putea scoate şi cîte o melodie din fluierele lui. Lîngă o mică haltă, întîlni un basarabean stors de puteri, care nu se mai putea deplasa. Vasile îi arătă instrumentul şi-i spuse că-l schimba pe ceva de-ale gurii. „Nu-l da, gemu bărbatul, e nai”. Acesta l-a învăţat pe Vasile să cînte la nai, iar acesta cerşea şi-i aducea hrană şi unchiului G.  

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

28 martie 2003

Am fost la înmormîntarea mătuşii mele – Feodosia Chitic. Au fost, în familie, mătuşile Maria, Grăchina, Dusea, Feodosia, unchii Simeon şi Anton, tata. N-a rămas în viaţă nici unul. S-au întîlnit oare acolo, sus? Ştiu ceva despre noi?

            La înmormîntare, în Carahasani, i-am întîlnit pe verii şi verişoarele mele. Cu unii/unele din ei/ele ne revedem acum la un interval de 4-7-10 ani. Toţi/toate au copii mari, iar ei/ele… n-au întinerit nici un pic. Mda! Unchiul Serghei, bărbatul mătuşii Feodosia, abia merge. E foarte tulburat. Tot repeta întruna: „Am avut o soţie foarte bună”. A ajuns şi la o concluzie de axacal: „M-a lepădat Feodosia, fiindcă am devenit prea urît la faţă”. Ce va face unchiul Serghei singur? Fetele şi nepoţii i-s departe, nici neamuri nu prea are în sat, el fiind din Olăneşti. Ce-i drept, amîndoi au învăţat un sat întreg. Mătuşa Feodosia a lucrat în şcoală 47 de ani din cei 76 pe care i-a trăit. Am aflat că verişoarele Maria şi Ana, fetele mătuşii Dusea, au plecat la lucru în Italia. Vai de ţărişoara asta a noastră care pare a fi uitată de Dumnezeu. E normal să te întrebi: cine trăieşte bine în R. Moldova? Cui îi convine să fugărească din ţară toţi oamenii puternici şi viguroşi? Iar pe mătuşa Feodosia s-o odihnească Dumnezeu. Că a muncit mult pe Pămînt.

P.S.: Înainte să plecăm la înmormîntare, m-am interesat cum ajungem acolo. Majoritatea au profesii „libere”. Eu sunt încorsetat de lecţii. Am aflat că tatăl lui Ion Cernat se hrăneşte mai mult cu microbuzul său. Ion mi-a transmis mesajul lui taică-so: „La ora 12 e în faţa şcolii”. Le-am spus la mai mulţi şi le-am sugerat că n-ar fi mult să-i plătim omului cîte 5 lei tur-retur. Multora, cum se vede, le-a părut mult. Pînă la Carahasani e un drum de 4-5 km. Am mers încolo doar cu Valeriu şi soţia sa. Înapoi s-au urcat toate neamurile, microbuzul gîfîia. Ajunşi în sat, toţi au ieşit repede, uitîndu-se la mine (cît voi plăti). Dar domnul Cernat mi-a spus: „Nu pot lua bani de la dumneavoastră, m-a răsplăti Dumnezeu”… 

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

 26 martie 2004

Ieri şedea în capul mesei, azi s-a dus în p…. mă-sii.