Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

17 noiembrie 2003

            Omul nostru îşi împodobeşte casa cu obiecte de o reală rezistenţă artistică (uneori), apoi trece cu raiul în cuhne, unde atîrnă la ferestre perdelele demodate şi învechite, pune pe podea preşuri mîncate de molii, se aşează pe scaunele care se clatină de bătrîneţe, pune mîinile pe o masă care geme, se înveleşte cu o plapumă cîrpită, se îmbracă cu o haină azvîrlită de copiii lui şi… trăieşte împărăteşte. În casă îi duce uneori pe unii oaspeţi veniţi de departe. Şi intră de cele mai dese ori pe uşa laterală, căci cea din faţa casei nu se mai deschide cu una cu două. Casa devine un muzeu, iar stăpînii ei – nişte paznici.

            Nu-i (nu mă) pot condamna. Acolo-i duce sărăcia. Într-o cameră mică, cu o sobă în mijloc, e la mai cald. Doar soba înghite tot: şi lemn, şi papuc, şi… O cameră mică e mai uşor luminată de un bec, care nu muşcă mult din salariul rămas mult în urma coşului minim de consum. În cuhne e.

            Iar acţiunile unora cresc! – e o parafrază a unui cîntec cu culoare politică.