Showing posts with label Tiuk. Show all posts
Showing posts with label Tiuk. Show all posts
Friday, February 24, 2012
Thursday, July 21, 2011
Gusturile copilăriei
Când eram în România le povesteam prietenilor despre sucul Tarhon, cu gust de... tarhon! Puţini mă credeau, pentru că asociau tarhonul cu ciorba. Ei bine, Tarhon a existat. Apoi l-a cumpărat Coca-Cola. Ce deştepţi, m-am gândit la început, când Coca-Cola vindea Tarhon. Apoi, Coca-Cola l-a scos de pe piaţă. Always Coca-Cola!
În copilărie în fiecare alimentară vedeam borcane de 3l cu tot felul de sucuri naturale. Foarte bune.
M-am bucurat să găsesc într-un magazin suc de tarhon şi acum. Din Georgia. O sticlă de 0,5 l costă cât 1,5 l de Coca-Cola. Şi înainte cola era cu preţul triplu faţă de sucul de tarhon. Cum se spune: e rău să fiu prost.
Am găsit şi suc la borcan de 3l. Doar de 2 feluri, dar tot e ceva. Mi-am luat rapid, cât Coca-Cola nu le-a luat brandul. Dacă tot aşa merg lucrurile, cred că la anul vom mânca mămăligă doar de la McDonald's.
***
Iar despre foame şi nu numai puteţi citi în nr. de vară al Tiuk!-ului. Iată cuprinsul:
Din cuprins:
AncheTiuk
Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă? Cu ce asociezi foamea?
Dialoguri Tiuk!
Show Recent Messages
de Moni STĂNILĂ
(ne)interviuri
Bun de tipar
A!!
Pagini basarabene
Poveştiuci pe bune
LecTiuk!
Anti-chimbal
de Ruxandra CESEREANU
TiukFamilion
10 întrebări pentru 2 soţi scriitori
&
MăşTiuk!
CinemaTiuk!
My3
O fo
O apărut
’n curînd
Dintr-a voastră într-a noastră (şi invers)
Atelier Vlad Ioviţă (Chişinău)
Lectură faină!
Sunday, July 17, 2011
Înjur, deci exist!
Cronică de carte: „Înjur, deci exist!”
Smântâna antologiei de proză Klu, editată la sfârşitul anului trecut de către Asociaţia Oberliht, în colecţia Carte la Plic, este, fără doar şi poate, prima secţiune compusă din manifestele literare ale fraţilor Vakulovski. Cele nouă manifeste reflectă foarte exact ideologia literară din spatele romanelor Pizdeţ şi Salvaţi-mă la Roşia Montană sau din subtextul volumului de poezie Nemuritor în păpuşoi. Ar fi putut la fel de bine să facă parte şi din volumele lor de ficţiune, pentru că sunt într-o sintonie perfectă cu acestea.
Alexandru Vakulovski a scris primele trei manifeste în anul apariţiei romanului Pizdeţ şi celelalte cinci la o distanţă de doi sau trei ani, într-un limbaj direct, licenţios, şocant, impudic, lucrurile fiind spuse pe nume, oricât de vulgare sau de triviale ar fi acestea, la fel cum se întâmplă şi în romanul său de debut, unde a vorbit despre marginalii lumii contemporane şi despre filosofia de viaţă a acestora. În cel mai faimos roman al său care a făcut înconjurul României în mai puţin de un an de zile, prozatorul arată foarte clar că excluşii au ales de bunăvoie să se excomunice, din cauză că nu mai suportau minciunile şi gogoriţele sociale. În primul manifest klu, intitulat trage apa, scriitorul nuanţează această idee. Nemulţumirea sa faţă de societate e provocată de faptul că „statul şi legile lui ne sufocă” şi că „trăim într-o societate agresivă cu mari probleme psihice”. De aceea, el propune ca să i se răspundă prin violenţă „celui ce-ţi face rău”: „Trebuie să răspundem agresivităţii, răului cu violenţă. Sunt total împotriva violenţei, dar răul cu rău se tratează, altfel, pa! Libertate, fraternitate, egalitate şi alte cuvinte frumoase golite acum de sens”.
Nevoia de reacţie, ne zice autorul, e foarte importantă, atâta timp cât nu vrei să-ţi pierzi libertatea. Astfel trebuie înţeles şi îndemnul său: „Atacă pe cei ce vor să te lovească”. Aceste chemări la a reacţiona le regăsim şi în romanele sale. Tinerii rebeli din textele sale sunt nişte luptători, aceştia nu-şi lasă capul în jos, ci ripostează dur atunci când sunt atacaţi. Ei înjură pentru că sunt înjuraţi (unul dintre manifestele sale, chiar aşa şi se numeşte: „înjur, deci exist!”). Ei vorbesc într-un limbaj pornografic fiindcă sunt făcuţi albie de porci. Pentru a nu se lăsa umiliţi şi călcaţi în picioare, muşcă şi ei. Personajele lui Alexandru Vakulovski încep să se revolte în clipa când se ciocnesc de mecanismele de represiune socială. Anume din perspectiva asta ar trebui înţeleasă literatura sa.
Imboldul autorului de a lua atitudine, imediat şi energic, faţă de nedreptăţile sociale şi politice m-a făcut să mă gândesc la filosofia de viaţă a personajelor lui Ion Druţă care preferau mai degrabă să lase capul în jos şi să înghită noduri decât să sancţioneze ticăloşia. Foarte mulţi critici literari basarabeni au constatat mioritismul eroilor druţieni, iar la antipod, ar trebui să-l situăm pe prozatorul Alexandru Vakulovski, ale cărui manifeste am putea să le interpretăm şi ca o revoltă contra lui Druţă.
În alte manifeste de-ale sale, prozatorul Alexandru Vakulovski se războieşte cu literatura, cerând „dispariţia urgentă, totală a textelor literare din instituţii”, fiindcă, ne lasă el să înţelegem, acestea încă mai oglindesc filosofia supunerii.
În concluzie, chemările la rebeliune ale lui Sandu Vakulovski nu pot fi înţelese decât într-un singur sens: pentru a nu mai trăi cu capul plecat şi pentru ca „literatura să fie peste tot: pe şosele, pe calorifere, pe cearşafuri, pe trolee”, pe „rochia unei mirese”, sau „pe o cortină”.
Nevoia de reacţie, ne zice autorul, e foarte importantă, atâta timp cât nu vrei să-ţi pierzi libertatea. Astfel trebuie înţeles şi îndemnul său: „Atacă pe cei ce vor să te lovească”. Aceste chemări la a reacţiona le regăsim şi în romanele sale. Tinerii rebeli din textele sale sunt nişte luptători, aceştia nu-şi lasă capul în jos, ci ripostează dur atunci când sunt atacaţi. Ei înjură pentru că sunt înjuraţi (unul dintre manifestele sale, chiar aşa şi se numeşte: „înjur, deci exist!”). Ei vorbesc într-un limbaj pornografic fiindcă sunt făcuţi albie de porci. Pentru a nu se lăsa umiliţi şi călcaţi în picioare, muşcă şi ei. Personajele lui Alexandru Vakulovski încep să se revolte în clipa când se ciocnesc de mecanismele de represiune socială. Anume din perspectiva asta ar trebui înţeleasă literatura sa.
Imboldul autorului de a lua atitudine, imediat şi energic, faţă de nedreptăţile sociale şi politice m-a făcut să mă gândesc la filosofia de viaţă a personajelor lui Ion Druţă care preferau mai degrabă să lase capul în jos şi să înghită noduri decât să sancţioneze ticăloşia. Foarte mulţi critici literari basarabeni au constatat mioritismul eroilor druţieni, iar la antipod, ar trebui să-l situăm pe prozatorul Alexandru Vakulovski, ale cărui manifeste am putea să le interpretăm şi ca o revoltă contra lui Druţă.
În alte manifeste de-ale sale, prozatorul Alexandru Vakulovski se războieşte cu literatura, cerând „dispariţia urgentă, totală a textelor literare din instituţii”, fiindcă, ne lasă el să înţelegem, acestea încă mai oglindesc filosofia supunerii.
În concluzie, chemările la rebeliune ale lui Sandu Vakulovski nu pot fi înţelese decât într-un singur sens: pentru a nu mai trăi cu capul plecat şi pentru ca „literatura să fie peste tot: pe şosele, pe calorifere, pe cearşafuri, pe trolee”, pe „rochia unei mirese”, sau „pe o cortină”.
- Un articol din Timpul de Dumitru Crudu
Monday, February 28, 2011
Clubul sau Casa de Cultură
De aici vine dezgheţul în sat.
La Chişinău vine din alt club:
Marţi, 1 martie, la ora 19 00, în clubul Gin Do & Contrabass (Eminescu 72) va avea loc lansarea volumului Tiuk! - o antologie de proză Klu.
Vor fi prezenţi autorii: Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Pavel Păduraru, Iulian Ciocan, Alexandru Vakulovski.
Evenimentul marchează 1 an de existenţă a Revistei La Plic şi 10 ani de Tiuk! (www.tiuk.reea.net)
Muzonul este asigurat de Gonzo Deliriumovici (hardcore mix) & Faust (bass turbat).
Monday, January 31, 2011
Alexei VAKULOVSKI, "În gura foametei", în curs de apariţie la INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI
Alexei VAKULOVSKI
În gura foametei
În curs de apariţie la
INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI
CUVÂNT INTRODUCTIV ASUPRA EDIŢIEI
de Flori BĂLĂNESCU
„Copiii războiului şi ai foametei”
Alexei Vakulovski s-a născut într-o familie de români la 3 octombrie 1949, în satul Antoneşti, URSS, şi a murit la 19 mai 2006, în satul Antoneşti, raionul Ştefan Vodă, Republica Moldova. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, în 1972, fiind considerat de colegi un vârf de lance al generaţiei lor. Nu a vrut să debuteze în timpul comunismului, atâta vreme cât aceasta însemna să scrie textul „de serviciu”, adică să-şi dea obolul ideologic. Ca urmare, cartea sa de debut, aflată în editură, deşi avea „bunul de tipar”, nu a mai fost publicată. Alexei a ales să se întoarcă acasă, în ciuda faptului că i se propusese un post de lector la Universitatea din Chişinău. Acasă, Alexei şi Sofia, soţia sa, au fost profesori de limba şi literatura română. Cei doi fii ai lor, Mihail şi Alexandru, le-au călcat pe urme, întrecându-i: au devenit scriitori de limba română. După 1990, au făcut studii în România (Mihail – doctoratul la Universitatea Bucureşti, Alexandru – facultatea la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca).
Între aceleaşi coordonate istorice, de sute de ani o realitate nedreaptă urmăreşte soarta românilor dintre Prut şi Nistru. Situaţia este surprinsă de Mihail Vakulovski în împrejurările expulzării fratelui său din România, în martie 2009: „de astăzi frate-meu nu mai e în România – a fost amendat, expulzat şi interzis – ca om, nu neapărat ca scriitor. Existenţialism românesc (pe modelul «postmodernismului românesc»), un exemplu crud şi concret de frăţie româno-română”.
Strada din satul Antoneşti, pe care locuieşte familia Vakulovski, poartă numele „Alexei Vakulovski” – profesorul de limba şi literatura română care a refuzat să devină scriitor sovietic, întorcându-se acasă pentru a-i învăţa pe micii români sovietici limba maternă. Este unul dintre cei căruia i se datorează „sabotarea” proiectului rusificării totale în spaţiul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prin conservarea identităţii de la individ la individ. Astăzi un atare mod de trai ar putea părea derizoriu.
„O să mor şi n-o să văd cartea asta publicată”, a zis Alexei Vakulovski. Aşa s-a întâmplat. În gura foametei are o istorie dramatică, precum istoria pe care o evocă. De foarte multă vreme, cartea caută un editor. A fost ani în şir amânată, plimbată, deşi după ce a fost gata, cu coperte cu tot, a fost cerută de cele mai mari edituri din România, înaintată de instituţii cu statut bine delimitat cultural, dar de fiecare dată se întâmpla ceva şi nu mai era publicată. Eu însămi am încercat de mai multe ori.
Volumul cuprinde interviuri cu supravieţuitori ai foametei de după cel de-al Doilea Război Mondial, toţi din satul de baştină al lui Alexei Vakulovski – Antoneşti, în Basarabia.
Tema este puţin abordată în istoriografia română, şi chiar în literatură, deşi tumultul mediatic poate crea uneori false impresii. Fragmentele din cartea de faţă sunt interviuri, deci mărturii, iar în istoriografie textele cu caracter de document nu sunt niciodată prea multe. Este unul din motivele pentru care traseul acestei cărţi este de neînţeles şi inacceptabil. Un demers consecvent al recuperării memoriei traumatizate a românilor de la răsărit de Prut – parte importantă a poporului român şi, totodată, a conştiinţei sale vinovate – ar fi impus apariţia imediată a mărturisirilor de faţă, despre unul dintre cele mai criminale proiecte ale totalitarismului sovietic: foametea din anii 1946-1947.
Basarabia era locuită la vremea luării în stăpânire de către regimul de la Kremlin, în virtutea cedării de către statul român, în iunie 1940, de o populaţie majoritar românească. În prezent, harta demografică a Republicii Moldova reflectă urmările politicilor de deznaţionalizare aplicate de sovietici în regiunile alipite cu forţa.
Mărturisitorii-martiri ai foametei s-au stins unul câte unul. Au rămas aceste voci ale unora dintre ei.
Autorul avea să povestească mai târziu cum a realizat înregistrările: seara se înţelegea cu vreun „moşneguţ de-al meu” să facă a doua zi interviul, dar omul nu mai venea. „Moşneguţul meu” murise.
„Au trecut ani de la foamete, dar consătenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc când li se împăinjenesc ochii sau când le tremură vocea. Uneori eram ispitit să cred că le iau o parte din povară, din durere, că îi ajut într-un fel.
Ei sunt copiii războiului şi ai foametei, sunt cei care au avut tăria, curajul şi norocul să înfrunte acel coşmar şi să rămână oameni. De la ei am avea încă multe de învăţat, dacă timpul nu le-ar fi duşman. Ei nu acuză, ci povestesc”, spune Alexei Vakulovski.
Supravieţuitorii mărturisesc, ei nu judecă. Sunt oameni simpli, gospodari, care, deşi umiliţi, chinuiţi, distruşi sufleteşte, au rezistat. „Foametea poate n-ar fi ucis atâta lume dacă nu ne luau toată pâinea din casă. Munceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată, dacă nu dovedeai s-o ascunzi. Mama avea câteva deseatine (1,20 ha) cu grâu, l-am strâns, l-am adus acasă, dar n-am dovedit să-l suim în pod căci au venit cei cu luatul şi ne-au poruncit să-l punem în căruţa lor. Mama a zis că grâul nu e al ei, ci al lui Colea. S-a gândit biata femeie că nouă au să ne lase, că le-a fi jele de tinereţea noastră. Ai găsit cui să le fie jele. Au luat tot grâul acela. Noi ascunsesem nişte pâine într-un poloboc. Au dat şi de ea, au luat-o, dar l-au târât cu ei şi pe Colea; l-au ţinut închis la Olăneşti trei luni de zile...”, îşi aminteşte Istina Coreţchi.
Prin editarea acestor fragmente de durere omenească, realizatorul lor a dorit atât recuperarea memoriei traumatizate a comunităţii din care a făcut parte, cât şi o împărtăşire tardivă din partea „fraţilor”.
Românii basarabeni au avut parte nu doar de rusificare, deznaţionalizare, deportări în Siberia, o parte considerabilă a lor, refugiaţi din calea războiului în România din dreapta Prutului în perioada 1940-1944, au fost victimele „repatrierii” în Uniunea Sovietică, ale deportărilor în Câmpia Bărăganului, mulţi au ajuns în închisorile politice româneşti. Comunismul a traumatizat oamenii atât la Vest, cât şi la Răsărit de Prut, iar în timpul marii foamete din anii 1946-1947, fiinţa umană a fost zdrobită până la ultima fibră a rezistenţei biologice şi morale. O foamete gândită strategic la Moscova pentru a frânge orice urmă de rezistenţă. Aşa cum fusese gândită Marea Foamete din anii ’30, care a ucis milioane de ucraineni. „...Oamenii noştri sunt deprinşi cu secetele şi ştiu a le învinge. Dar ne-au luat toată pâinea din casă. Ne-au măturat podurile”. Grigore Moraru oferă astfel, involuntar, explicaţia pentru o foamete organizată şi nu una naturală.
Spaima a fost împinsă dincolo de limitele ei prin înfometare. Numai aşa pot fi înţelese gesturi ce nu fac parte din uzul nostru cultural, precum hrănirea cu ierburi, rădăcini, coajă de copac sau, mai ales, cu animale şi păsări ca pisici, câini, ciori etc., cu opincile din picioare – fierte. Dar şi antropofagia, nivelul ultim al trecerii în condiţia de limitare a fiinţei umane la conservarea biologică – într-o epocă în care regimul sovietic făcea propagandă despre cea mai umanistă şi înaintată ideologie: comunismul.
Cazul Eudochiei Oprea, care a trecut prin război, prin foamete, apoi prin Siberia, de unde familia a revenit acasă în 1956, este exemplar. Soţii Oprea au supravieţuit tuturor acestor greutăţi, în ciuda faptului că statul sovietic le-a luat tot, „am crescut şi am educat zece copii”. S-au ajutat crezând în „Dumnezeu, căci numai El a avut grijă de mine şi de familia mea. El ne-a scos din toate greutăţile, El ne-a condus peste toate punţile pline de primejdii ale vieţii”. „Dar atunci, în iarna lui 1946-1947, mureau cu nemiluita. Nimeni nu le ducea contul. Iaca şi în partea asta de râpă i-au găsit atunci morţi în casă şi pe bărbat, şi pe femeie. De ajutor ziceţi? Dar cu ce te puteau ajuta? Dacă nu avea nimeni nimic? Nu avea nimeni o fărâmitură de pâine în plus. Prin alte părţi nu am ştiinţă cum a fost, dar la noi acesta e adevărul. Şi ce dacă aduceau mâncare de prin streini? Avea cineva saţ? Dar cât poate aduce un om? Dar cât pot mânca cinci? Opt? Zece?... Nu doresc nimănui să guste din amarul, chinul, nevoile, nedreptăţile pe care le-am îndurat noi. Să aibă oamenii parte de linişte, să nu li se bage nimeni în suflet, nici în casă. Să le fie la toţi casa ocrotită, să aibă pe masă o hrincă de pâine, pe care nimeni nu vrea să i-o fure, să le fie la toţi copiii veseli şi sănătoşi, să nu audă neam din neamul nostru de Siberii şi de ani de foamete…”.
Vasile Vaculovschi (tatăl lui Alexei) face o sinteză a perioadei de foamete pe care au trăit-o cu toţii. Cuvintele sale pot constitui un testament moral:
„Dacă ar fi fost atunci lichidate rechiziţiile, lumea n-ar fi murit de foame, ar fi rezistat, s-ar fi salvat. Greul foametei a fost dus şi-n 1946-1947 tot de bietul sătean. El nu e numai talpa ţării, ci şi ţapul ei ispăşitor.
O mare tristeţe mă copleşeşte când mă gândesc că urgia foametei a trecut parcă neobservată de ştiinţa noastră istorică. Rămân uimit când văd câte pete albe sunt în istoria noastră. Oamenii care o scriu nu par a fi cercetători serioşi, ci nişte pseudosportivi care trec prin slalomuri, prin timpuri. Dar lumea nu uită foametea. Ştiu despre foamete chiar şi copiii cei mai mici. Doar în zilele celea negre le-au murit rudele, buneii. Mulţi poate au fost duşi în mormânt numai leşinaţi, căci ar fi o naivitate să vorbim la modul serios de o asistenţă medicală în acele timpuri. Omul crescut numai cu mirosul florilor nu poate rezista greutăţilor vieţii, să nu uităm aceasta. Să le deschidem ochii urmaşilor noştri, să le spunem tot adevărul, chiar dacă acest adevăr muşcă. Chiar dacă acest adevăr doare”.
Aceeaşi idee este centrală şi în mărturia lui Efrem Vaculovschi (vărul lui Alexei): „Astăzi înţeleg altfel lucrurile. Ştiu că au fost oameni care şi-au mâncat propriii lor copii. Ştiu că foamea îi înnebunea, îi făcea neoameni, dar atunci… Şi când o fac pe filozoful şi încerc să-i iert pe toţi, în faţă iarăşi îmi apare trupul pe jumătate jupuit al câinelui nostru care avea nişte ochi nemaipomenit de deştepţi. Oamenii care l-au mâncat n-au mai ieşit din foamete. S-au pierdut. Toate problemele acelea din timpul foametei şi-au făcut culcuş în mine şi mă chinuie. Eu îs copilul, eu îs înfometatul, eu îs ucigaşul, eu îs tata. ...Am convingerea că zile de acelea nu se vor repeta. Nu avem nici un drept ca să-i lăsăm pe nepoţii noştri să treacă printr-o foamete ca cea din anii 1946 – 1947. Ne ajunge nouă experienţa asta barbară. Oameni suntem”.
Neamul Vaculovschi a fost mare. Toţi au avut de suferit. Ion Vaculovschi (văr cu Alexei, fratele lui Efrem) nu poate uita că „Au măturat podurile. Parcă special au făcut asta ca să murim cu toţii. Să nu rămână nici un basarabean. Erai obligat să dai, să dai, să dai!! Umblau stribocii de la casă la casă”.
Pâinea (grâul) şi vaca erau principalele surse de supravieţuire. Şi tatăl – stâlpul care asigura mamei şi copiilor iluzia că nu se vor pierde. Atunci când „stribocii” le luau ultimul bob de grâu şi vaca, mai rămânea tatăl, care avea să umble pentru a aduce mâncare. Când el nu se mai întorcea de prin Ucraina sau era ucis pe loc ori dus în Siberia... copiii rămâneau ai nimănui. Unul dintre aceşti copii este Vasile Gaidău:
„Când tata a murit, s-a lăsat noaptea peste noi... Cum se vede, s-a gândit cineva că războiul i-a ucis pe puţini dintr-ai noştri şi s-au gândit animalele să născocească alt război, cel al foametei. Şi l-au născocit de nădejde. Căci foametea a furat mai mulţi oameni din satul nostru decât războiul... Ţin minte cum l-au dus pe tata la cimitir. Eu stam pe cuptor lipit de sobă. Hămesit de foame eram... M-am pus în genunchi lângă tata, am sărutat icoana, l-am sărutat pe tata şi i-am şoptit:
– Tată, mi-i a mânca.
Cu vorbele estea a fost dus la cimitir tata. ... Totdeauna când îmi era foame gemeam:
– Tată, mi-i a mânca.
Ştiu că majoritatea oamenilor la nevoie îşi amintesc de mamă. Eu nu. Eu nu-mi pot aminti de mama. Eu la o adică… Eu atâta pot zice şi acum:
– Tată, mi-i a mânca”.
Imaginea copiilor distrofici, cu faţa zbârcită de înfometare, a urmărit-o pe învăţătoarea Maria Vaculovschi (mama lui Alexei) toată viaţa: „ [Activiştii] umblau pe la casele oamenilor şi luau ultima bucăţică de pâine de la gura copiilor. Nişte brute. Nici la casa de copii nu era rai. Ne aduceau acolo copii orfani, distrofici, abia-abia răsuflau. Le eram şi mamă, şi educatoare… Mulţi dintre ei păreau nişte bătrâni pitici. Sunt convinsă că lucrul cel mai greu în lumea asta e la casa de copii în timpul unei eventuale foamete”.
Basarabenii plecaţi după arăneală în „părţile Poloniei”, în realitate în Ucraina, au găsit aici bunăvoinţă, milă, empatie de la ucraineni. Nu întâmplător, deoarece ucrainenii purtau cicatricele dureroase ale Marii Foamete la care au fost siliţi în anii 1932-1933. Nicolas Werth o consideră una dintre „marile operaţii teroriste secrete”, organizată de Stalin în Ucraina. În aceeaşi notă se păstrează şi alţi cercetători, precum Joël Kotek şi Maxime Steinberg[1], care consideră că prin foametea organizată regimul sovietic a urmărit distrugerea coloanei vertebrale a ţărănimii. Interpretarea este susţinută din plin de mărturiile din volumul de faţă. Ca şi în cazul reeducării de tip Piteşti (experiment ce a vizat transformarea morală a individului, prin distrugerea moştenirii sale culturale, istorice şi sufleteşti), nici experimentul vast al reeducării prin înfometare nu a fost unul total. El nu a fost ireversibil. Atât ucrainenii, cât şi basarabenii au reuşit să se salveze ca entitate individuală şi comunitară.
Cuvântul final al lui Alexei Vakulovki, intitulat Punct sau Recviem, este în notă poetică, despre cunoaşterea de sine, recunoaşterea binelui şi răului, despre datoria fiului satului Antoneşti – unde au murit atâţia copii, tineri, bătrâni, femei şi bărbaţi, în timpul Foametei – de a nu lăsa vocea martorilor-martiri pe pustie, să se piardă: „Luceafărul se prefăcu într-un ochi. Un ochi încărcat de lacrimi. Un ochi de copil înghiţit de foamete. Pe cer răsăriră sute de stele. Stele – ochi de copil. Îmi porunceau ceva în limba lor dumnezeiască”.
„Celălalt” nu poate acorda credit unui popor care contribuie prin părăsire la uciderea fizică şi simbolică a propriilor copii, un popor care nu are capacitatea lăuntrică de a se întoarce empatic spre sine. Nimic nu se îndreaptă în istorie fără înţelegere, asumare, căinţă şi responsabilitate faţă de trecut. Istoria pe care dăm vina, fără să ne-o asumăm, a făcut ca Alexei Vakulovski şi toţi oamenii năpăstuiţi din satul lui să îşi găsească odihna abia acum. Este rândul cercetătorilor să îşi asume faptele celor de dinainte, care i-au lăsat pe basarabeni (şi pe bucovineni) pradă unei disperări fără speranţă.
[1] Pe larg, în Stéphane Courtois (coord.), O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitare în Europa, 1935-1953, trad. din limba franceză de Doina Jela Despois, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008.
Subscribe to:
Posts (Atom)