Tiuk pă ei!

În Timpul de vineri via Radu Vancu:)

Cărţile anului: 2011

În Cărţile anului: 2011, anul romanului basarabean, din Timpul e şi volumul În gura foametei de Alexei Vakulovski, cât şi Tovarăşi de cameră, romanul lui Mihai.

Mulţumim, Timpul şi Dumitru Crudu!

În gura foametei, Alexei Vakulovski

Fără a fi o antologie a monstruozităţilor care s-au întâmplat în timpul genocidului din 1946, cartea lui Alexei Vakulovski arată că despre foamete se poate vorbi şi altfel. Ceea ce l-a interesat pe autor a fost să arate cum s-au comportat oamenii în vremea acelei catastrofe îngrozitoare, şi nu fel de fel de grozăvii. Provocându-i pe consătenii săi să se mărturisească, regretatul profesor de literatura română a creat un roman documentar în stilul prozei nonficţionale americane, în care miza nu a fost reconstituirea fenomenului, ci a impactului pe care acesta l-a avut asupra firii oamenilor. Anume accentul asupra relaţiilor dintre oameni face ca În gura foametei să fie una dintre cele mai mari creaţii literare documentare din Basarabia. (D.C.)

Continuare aici

Transnistria

Cei din Antoneşti nu simt Transnistria ca altă ţară. O simt ca pe Moldova, cred că mai mult ca alţi moldoveni, mai ales că majoritatea antonenilor au şi fost la războiul din 90-92.

Un articol la temă, din Timpul:
Businessul Transnistria

Pozele sunt din Transnistria, de care mi-e dor.

1956

Cel din mijloc e tata, cel din dreapta e unchiul Valeriu.

...şi 2 texte din Timpul legate de Antoneşti:
Unde s-a mutat Lenin

Sinuciderea - soluţia finală. Tanti Iulia şi politica

"Încă n-o murit aşela?"

"Pe aşela l-am văzut la balconul unui salon de la Spitalul de Urgenţă. Uscat ca un chibrit ars, şedea băgat într-un scaun, cu trei pachete de ţigări goale în faţă, dar cu o ţigară în gură. Când l-am întrebat ce nevoie l-a adus acolo, s-a gândit mult până să-mi răspundă: „M-o bătut nepotu’…”. Trist şi tăcut, mă privea parcă speriat. Am tăcut amândoi o habă de vreme, ne-am mai scrutat cu privirile, ca să nu murim de plictiseală, până când el a rupt tăcerea: „La mine vine Dima…”. Cine-i Dima numai aşela ştie, dar, ca să nu tac, am zis că Dima e bravo. „Şi femeia o venit o dată - mi-o adus tapociki”. Şi aici, am crezut necesar să confirm că are o femeie de aur, dar nu l-a mişcat deloc. Faţa îi era ca de piatră. Cred că nu avea niciun ciot de dinte, fiindcă vorbea pe neînţelese. Parcă era un mort care se învăţa încetişor să vorbească…"


Continuarea articolului lui Pavel Păduraru aici 

Aşela a fost coleg de cameră cu mine în spitalul de urgenţă. Îl puteţi vedea în poza pe care i-am făcut-o. 

Înjur, deci exist!

Cronică de carte: „Înjur, deci exist!”

Smântâna antologiei de proză Klu, editată la sfârşitul anului trecut de către Asociaţia Oberliht, în colecţia Carte la Plic, este, fără doar şi poate, prima secţiune compusă din manifestele literare ale fraţilor Vakulovski. Cele nouă manifeste reflectă foarte exact ideologia literară din spatele romanelor Pizdeţ şi Salvaţi-mă la Roşia Montană sau din subtextul volumului de poezie Nemuritor în păpuşoi. Ar fi putut la fel de bine să facă parte şi din volumele lor de ficţiune, pentru că sunt într-o sintonie perfectă cu acestea. 

Alexandru Vakulovski a scris primele trei manifeste în anul apariţiei romanului Pizdeţ şi celelalte cinci la o distanţă de doi sau trei ani, într-un limbaj direct, licenţios, şocant, impudic, lucrurile fiind spuse pe nume, oricât de vulgare sau de triviale ar fi acestea, la fel cum se întâmplă şi în romanul său de debut, unde a vorbit despre marginalii lumii contemporane şi despre filosofia de viaţă a acestora. În cel mai faimos roman al său care a făcut înconjurul României în mai puţin de un an de zile, prozatorul arată foarte clar că excluşii au ales de bunăvoie să se excomunice, din cauză că nu mai suportau minciunile şi gogoriţele sociale. În primul manifest klu, intitulat trage apa, scriitorul nuanţează această idee. Nemulţumirea sa faţă de societate e provocată de faptul că „statul şi legile lui ne sufocă” şi că „trăim într-o societate agresivă cu mari probleme psihice”. De aceea, el propune ca să i se răspundă prin violenţă „celui ce-ţi face rău”: „Trebuie să răspundem agresivităţii, răului cu violenţă. Sunt total împotriva violenţei, dar răul cu rău se tratează, altfel, pa! Libertate, fraternitate, egalitate şi alte cuvinte frumoase golite acum de sens”.
Nevoia de reacţie, ne zice autorul, e foarte importantă, atâta timp cât nu vrei să-ţi pierzi libertatea. Astfel trebuie înţeles şi îndemnul său: „Atacă pe cei ce vor să te lovească”. Aceste chemări la a reacţiona le regăsim şi în romanele sale. Tinerii rebeli din textele sale sunt nişte luptători, aceştia nu-şi lasă capul în jos, ci ripostează dur atunci când sunt atacaţi. Ei înjură pentru că sunt înjuraţi (unul dintre manifestele sale, chiar aşa şi se numeşte: „înjur, deci exist!”). Ei vorbesc într-un limbaj pornografic fiindcă sunt făcuţi albie de porci. Pentru a nu se lăsa umiliţi şi călcaţi în picioare, muşcă şi ei. Personajele lui Alexandru Vakulovski încep să se revolte în clipa când se ciocnesc de mecanismele de represiune socială. Anume din perspectiva asta ar trebui înţeleasă literatura sa.

Imboldul autorului de a lua atitudine, imediat şi energic, faţă de nedreptăţile sociale şi politice m-a făcut să mă gândesc la filosofia de viaţă a personajelor lui Ion Druţă care preferau mai degrabă să lase capul în jos şi să înghită noduri decât să sancţioneze ticăloşia. Foarte mulţi critici literari basarabeni au constatat mioritismul eroilor druţieni, iar la antipod, ar trebui să-l situăm pe prozatorul Alexandru Vakulovski, ale cărui manifeste am putea să le interpretăm şi ca o revoltă contra lui Druţă.
În alte manifeste de-ale sale, prozatorul Alexandru Vakulovski se războieşte cu literatura, cerând „dispariţia urgentă, totală a textelor literare din instituţii”, fiindcă, ne lasă el să înţelegem, acestea încă mai oglindesc filosofia supunerii.
În concluzie, chemările la rebeliune ale lui Sandu Vakulovski nu pot fi înţelese decât într-un singur sens: pentru a nu mai trăi cu capul plecat şi pentru ca „literatura să fie peste tot: pe şosele, pe calorifere, pe cearşafuri, pe trolee”, pe „rochia unei mirese”, sau „pe o cortină”.

• Un articol din Timpul de Dumitru Crudu

Lupul cel rău, Scufiţa Roşie şi Vânătorul . 7 aprilie – o poveste

Lupul cel rău, Scufiţa Roşie şi Vânătorul

7 aprilie – o poveste

Din când în când, când sunt sătul de ştiri, de circul realităţii – mă apuc să recitesc poveşti. E uimitor cum o poveste pe care o ştiai de mic poate fi văzută dintr-o perspectivă total diferită. Şi nu de puţine ori, poveştile te pot ajuta să înţelegi cotidianul, să-l vezi altfel.

Încercaţi să recitiţi Scufiţa Roşie. N-o să vă vină să credeţi. Zici că e scrisă de un scriitor din zilele noastre. Tot ce apare în poveste parcă are legătură cu Moldova de acum. Începând cu personajele: Scufiţa Roşie, Lupul cel rău, bunicuţa şi vânătorul. E adevărat, rămâi pe gânduri: ce corespondenţi ar avea personajele poveştii în realitate? Surpriza e că poţi avea mai multe perspective. De exemplu poţi citi Scufiţa Roşie prin prisma partidelor din Moldova. Dacă ar citi povestea un comunist, ar spune că Scufiţa Roşie e Dodon (Tkaciuk, Zinaida…), Lupul cel Rău – Marian Lupu (merge şi Plahotniuc), bunicuţa – Voronin, vânătorul – Poliţiştii sau Judecătorii. Din prisma altor partide – vă las să vă jucaţi cu imaginaţia.

Se pare că nu doar eu citesc şi recitesc poveşti. Altfel cum ar apărea în declaraţiile lui Filat un personaj ca Păpuşarul? Şi a nu ştiu câta renumărare a voturilor nu e tot o poveste proastă?

Dar la altceva vroiam să ajung. La 7 aprilie. O “poveste” cu multe interpretări. Mi-a atras însă atenţia interpretarea lui Pavel Păduraru în “Eroi şi călăi falşi din 7 aprilie 2009”, un material de săptămâna trecută. Materialul prietenului meu Pavel, mi-a amintit de o vorbă: tu ţii cu lupu’!

Pavel porneşte de la un rezultat: achitarea poliţistului Radu Starinschi în procesul cu Sergiu Creţu. Ca să nu bat apa-n piuă: investigaţia lui Pavel se reduce la afirmaţia din titlu: există eroi şi călăi falşi după 7 aprilie. Poliţistul Radu Starinschi ar fi un călău fals, o victimă, de fapt; iar Sergiu Creţu, victima – un erou fals, care l-a dat în judecată pe bietul Starinschi ca să facă un ban. Sigur că Pavel, fiind unul dintre cei mai buni jurnalişti de investigaţie din Moldova – a ajuns la nişte surse, de la care a făcut rost şi de probe. Problema e că sursele lui vin din direcţia lui Starinschi, iar Sergiu Creţu ce probe concludente i-ar putea aduce? Un fleac, o mână făcută ţăndări de poliţişti pe 8 aprilie 2009.

Pavel Păduraru găseşte multe contradicţii în declaraţiile şi probele lui Sergiu Creţu. De câţi poliţişti ar fi fost bătut, că a protestat sau nu pe 7 aprilie, că a văzut sau nu epoleţii lui Starinschi, că radiografiile de la dosar de fapt ar fi ale altcuiva… În fine, dacă nu ar fi vorba de un subiect atât de grav ca maltratarea şi torturarea tinerilor după 7 aprilie 2009 – detaliile amplificate de Pavel ar fi demne de Caragiale. Dacă ar fi o “fantasie” – am râde cu lacrimi, mai ales că ne arată fragmente din explicaţia lui Sergiu de la poliţie. Din păcate nu e vorba de “fantasie”.

Păduraru face o greşeală. Chiar dacă găseşte contradicţii şi le amplifică – aceste contradicţii chiar nu contează. Fiind coleg de clasă cu fratele lui Sergiu, cred că am fost primul care a făcut interviu cu el după ce a ieşit din spital. Uitându-mă peste ce mi-a spus mie şi peste declaraţiile ulterioare, văd clar că nu minte. Cât despre explicaţia lui de la poliţie, citez din mărturia pe care am publicat-o în 2009 în revista Stare de Urgenţă: “Mi-au dat să semnez un proces verbal pe care n-am vrut să-l semnez, dar am fost bătut şi forţat să-l semnez… pentru tulburarea liniştii publice, pentru dezordine în masă…” (puteţi citi integral mărturia pe www.antonesti.blogspot.com). Cred că Pavel ştie foarte bine că explicaţiile şi semnăturile pe procesele verbale din acea perioadă au fost forţate. Şi nu numai Pavel ştie asta. Putem să ne amintim şi de reportajul de la NIT cu Sergiu Voloc mulţumindu-i tovarăşului Voronin pentru amnistie... Cred că e de prisos să mai spun că Voloc a fost constrâns (sau strâns cu uşa) să facă acea declaraţie. Că în presă au apărut şi confuzii şi inexactităţi – e vina presei, nu a lui Sergiu Creţu. Nu am văzut nici o declaraţie de-a lui că ar fi protestat pe 7 aprilie, aşa cum îl acuză Pavel. Nu am văzut nici o propoziţie prin care şi-ar crea imaginea de erou. În schimb Pavel insistă pe statutul de victimă a poliţistului Starinschi. E stupid. Cine a fost cu mâna ţăndări? Creţu sau Starinschi? Cu tot respectul pentru Pavel Păduraru, trebuie să-i mărturisesc că „Eroi şi călăi falşi din 7 aprilie 2009” e un text care mai degrabă demonstrează talentul său de prozator, apropo de poveşti, decât de jurnalist de investigaţie.

Şi, să revin la Scufiţa Roşie. Cum ar putea fi interpretată de protestatarii din 7 aprilie? Dar de Sergiu Creţu? Dacă Sergiu ar fi Scufiţa, atunci Starinschi ar fi Lupul cel rău. Şi întrebarea Scufiţei ar  putea fi remixată astfel: „- Ooo, bunicuţo, dar de ce ai pumnii injectaţi cu silicon? / - Ca să te bat mai bine!” Dacă informaţiile dintr-un articol pe care l-am citit pe internet sunt adevărate (şi imaginile mă conving că da) – Radu Starinschi ar avea silicon injectat în pumni, aşa cum au interlopii. „Pumnii de victimă”, pe care Sergiu Creţu i-a văzut (nu doar) la procese. De ce are nevoie un poliţist de silicon în pumni? Pentru un „dialog” mai bun cu cetăţeanul. 

După articolul lui Pavel ai crede că tinerii torturaţi din aprilie fac bani pe seama poliţiştilor. Şi că ar fi o droaie de poliţişti găsiţi vinovaţi. Şi că poliţia chiar ar exista să ne apere, să fie în slujba cetăţenilor. Însă nu e deloc aşa. Există victime – dar nu din partea poliţiştilor. Întâmplător sau nu, poliţişti de care am fugit împreună cu Pavel Păduraru, pe 7 aprilie 2009. Poliţişti care pe lângă bastoane şi pistoale – aveau pumnii injectaţi cu silicon.

Din păcate, 7 aprilie e transformat în poveste. O poveste din care lipseşte un personaj: Vânătorul cel bun.

un articol din Timpul

Foametea din 1946 şi relaţiile dintre oameni (o cronică de Dumitru Crudu)

Foametea din 1946 şi relaţiile dintre oameni

În toate mărturiile supravieţuitorilor foametei din 1946-1947 pe care le-am găsit în cartea lui Alexei Vakulovski În gura foametei apărută în 2011 la Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, se spune negru pe alb că originea acestei catastrofe de neimaginat, una dintre cele mai mari din istoria basarabenilor, a fost una politică. 

În zecile de depoziţii ale locuitorilor din Antoneşti care au reuşit să rămână în viaţă după această nenorocire de proporţii apocaliptice, se arată că foametea din acea perioadă nu fusese provocată de seceta din 1946, fiindcă, de rău, de bine, oamenii adunaseră o minimă recoltă care le-ar fi permis să ajungă la vară, ci fusese o creaţie a autorităţilor sovietice, care organizaseră în fiecare sat echipe de hăitaşi care rechiziţionau la stat toate rezervele de grâu şi de porumb ale ţăranilor („Munceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată...”). Punând cap la cap mărturiile ţăranilor din Antoneşti pe care i-a intervievat regretatul profesor de literatură şi scriitorul Alexei Vakulovski, nu putem să tragem decât o singură concluzie: că foametea din 1946 a fost o bombă atomică pe care nomenclaturiştii sovietici au aruncat-o în satele basarabene. Cartea regretatului profesor şi scriitor Alexei Vakulovski descrie plenar atmosfera otrăvită din timpul foametei, dar mai ales arată foarte limpede cum a influenţat aceasta asupra relaţiilor dintre oameni, dar şi asupra fiecărui om în parte. Şi nu e vorba doar despre cazuri de canibalism, cu toate că oamenii din această carte amintesc şi despre aceste crime abominabile, ci despre faptul că pe unii oameni foametea i-a făcut şi mai nobili, iar pe alţii i-a înrăit şi mai tare. Majoritatea celor trimişi să măture grâul din casele basarabenilor erau nişte cozi de topor, dar printre ei se mai nimereau şi unii care le ziceau în barbă ţăranilor să mai dosească pe undeva câţiva pumni de făină („Când cei doi activişti au ieşit afară, cel rămas îmi spuse: Mai repede, lele, ascunde un tobultoc pentru copilaşi”). Totuşi, aceştia erau minoritari şi predominau cei care îşi pierduseră orice trăsătură umană.

Repet, cel mai mare merit al cărţii lui Alexei Vakulovski nu e acela de-a fi o colecţie de grozăvii, cu toate că le descrie şi pe acestea, adică aminteşte că pentru a supravieţui unii oameni şi-au mâncat pisicile, câinii, şobolanii din pod, coji de copaci, opincile, pantofii sau fel de fel de buruieni şi aşa mai departe, ci insistă să arate impactul foametei asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii, soţi, fraţi, rude, vecini sau consăteni. Unele mame sau unii taţi în timpul foametei şi-au abandonat copiii sau doar unora dintre ei le dădeau de mâncare, iar alţii au salvat oameni de la moarte. Unii oameni s-au comportat ca nişte laşi şi ca nişte fiare, iar alţii au fost nişte eroi şi au dat dovadă de largheţe sufletească. Nu întâmplător, după foametea din 1946, ne zice Alexei Vakulovski, unii copii nu au mai vorbit niciodată cu părinţii lor, iar alţii s-au împrietenit şi mai tare. Cartea lui Alexei Vakulovski adună cele mai diverse perspective asupra foametei şi relevă toate felurile de comportamente umane. De aceea, ea reprezintă un document uman de neegalat. Citind această carte, am rămas cu un regret şi cu o bucurie. Cu o bucurie că am citit o carte excepţională şi cu un regret că profesorul Alexei Vakulovski nu a reuşit să se realizeze ca prozator, fiindcă, sunt sigur de asta, ar fi putut fi un mare scriitor.

• Un articol de: Dumitru Crudu în Timpul