„M-am uitat la listele de pe situl MAI şi acolo nu apar ca persoană reţinută…”
C. K., 22 de ani, student la drept
Pe 8 aprilie, seara, aflându-mă în centrul capitalei, mergeam împreuna cu sora mea spre staţia de troleibuze. În staţie a oprit o maşină neagră din care au ieşit două persoane în civil şi m-au luat cu forţa. Am încercat să opun rezistenţă dar a mai apărut unul din maşină şi 3-4 tipi nu ştiu de unde. Pe sora mea au dat-o într-o parte, deşi ea ţipa. Mă loveau la cap, la coaste, până când m-au băgat cu forţa în maşină. În maşină loviturile au continuat până am ajuns la Comisariatul General de Poliţie. Acolo m-au pus cu faţa la perete, cu mâinile la spate şi capul aplecat. M-au lovit peste mâna dreaptă, dar am reuşit s-o trag, dar pe mâna stângă mi-au forţat-o până s-a rupt. Eu eram în genunchi, iar ceilalţi care erau acolo, vreo 10, mă loveau cu picioarele. După asta a venit cineva şi m-a identificat. Nu credeau că sunt eu, spuneau că stau undeva pe Grenoble şi că am furat două calculatoare. Eu le explicam că pe 7 am fost la serviciu până la 5 şi la 5 am plecat în Piaţă, unde era deja totul praf, nici nu m-am apropiat de sediile Preşedinţiei şi al Parlamentului. A venit un poliţist şi a spus că mă va face să vorbesc. Mi-a zis să merg sus, el mă urma şi mă lovea cu pumnul după cap şi în spate cu picioarele. Aşa până am ajuns la etajul 5 unde m-a băgat într-un cabinet, m-a pus să stau cu picioarele depărtate şi cu mâinile la spate. Mâna stângă era moartă, aşa că o ţineam cu dreapta. Am stat acolo de la 8.30 seara până pe la 12.30 şi în tot acest timp ei mă loveau şi râdeau de mine. Poliţistul mă întreba unde mă duceam seara. Îi explicam că mă duceam la antrenamentul de taekwondo. Mi-a spus că şi el cândva a făcut taekwondo şi când mă lovea mă întreba cum se numeşte lovitura. Nu am auzit atâtea înjurături în viaţa mea… Mi-au zis: dacă nu-mi spui cum a fost, o să te calicim şi n-o să ştie nimeni niciodată, n-o să ştii nici cine te-a calicit… La un moment dat m-a luat altcineva la anchetat, un maior. Pe coridoarele alea era ca în iad. Pereţi plini de sânge, cabinetele închise, dar din ele se auzeau urlete groaznice… Mi-au dat să semnez un proces verbal pe care n-am vrut să-l semnez, dar am fost bătut şi forţat să-l semnez… pentru tulburarea liniştii publice, pentru dezordine în masă… După asta am aflat că s-au oprit să mă bată, adică m-au bătut mai puţin, după ce a intervenit un văr, mecanic auto care are relaţii cu mulţi poliţişti de acolo.
Apoi m-au închis jos, mâna mi s-a umflat foarte tare, pentru că 3-4 ore ei m-au lovit peste mână continuu. M-a întrebat un poliţist de ce mă ţin de mână. I-am spus că e ruptă şi inflamată. M-a scos în coridor şi s-a uitat. A vrut să sune la urgenţă, dar ceilalţi i-au zis că lasă, poate nu moare până dimineaţă… Dar el a sunat totuşi şi a venit urgenţa. Mi-au pus mâna în atele şi au spus că dacă nu e nimic grav mă aduc înapoi. Deşi nu prea erau de acord să mă lase, până la urmă a urcat un poliţist în salvare… şi altul venea după noi, în maşina de poliţie. După radiografie, doctorul mi-a spus că e nevoie de operaţie şi că mă internează. Poliţiştii făceau scandal, dar doctorul a spus că răspunde pentru mine… Apoi iar am mai scris o declaraţie… Că ei vorbind între ei spuneau că anulează tot, adică procesul verbal pe care mi l-au făcut… Să fie ca şi cum nu am fost pe la ei. M-am uitat după asta la listele de pe situl MAI şi acolo nu apăream ca persoană reţinută, dar la urgenţe apar ca venit la cererea Comisariatului de Poliţie…
Mă sunau şi când eram în spital şi făceau presiuni. În spital am stat 3 săptămâni. Era plin de victime ale poliţiei şi de poliţişti. Din cauza asta mulţi pacienţi fugeau, ca să nu ajungă iar la poliţie. Am văzut un băiat care a ajuns odată cu mine la poliţie, sănătos. La spital l-au adus cu piciorul rupt. M-au operat doar după o săptămână şi jumătate pentru că mâna îmi era neagră şi umflată. Nu au putut să intervină până mi-a trecut edemul. La operaţie mi-au pus o placă şi 11 şuruburi. În spital nu am putut dormi fără calmante, acum când văd poliţişti pe stradă încerc să-i evit cum pot… iar noaptea visez cum mă urmăresc…
După ce am ieşit din spital, m-a tot sunat un poliţist, zicea că se numeşte Veceslav. Dar nu am mers pentru că n-am primit citaţie oficială. Poliţiştii au făcut o „greşeală”. Nu m-au dus ei la spital, ci au chemat salvarea. Şi orice chemare e înregistrată la Spitalul de Urgenţe.
Am scris plângere la Procuratură şi acum aştept, dar n-am nici un semn de acolo.
Relatare consemnată de Alexandru Vakulovski, în Stare de Urgenţă, 2009
Când am consemnat mărturia lui Sergiu Creţu, el era încă foarte speriat şi persecutat de poliţie, aşa că i-am schimbat numele.
No comments:
Post a Comment