Lupul cel rău, Scufiţa Roşie şi Vânătorul . 7 aprilie – o poveste

Lupul cel rău, Scufiţa Roşie şi Vânătorul

7 aprilie – o poveste

Din când în când, când sunt sătul de ştiri, de circul realităţii – mă apuc să recitesc poveşti. E uimitor cum o poveste pe care o ştiai de mic poate fi văzută dintr-o perspectivă total diferită. Şi nu de puţine ori, poveştile te pot ajuta să înţelegi cotidianul, să-l vezi altfel.

Încercaţi să recitiţi Scufiţa Roşie. N-o să vă vină să credeţi. Zici că e scrisă de un scriitor din zilele noastre. Tot ce apare în poveste parcă are legătură cu Moldova de acum. Începând cu personajele: Scufiţa Roşie, Lupul cel rău, bunicuţa şi vânătorul. E adevărat, rămâi pe gânduri: ce corespondenţi ar avea personajele poveştii în realitate? Surpriza e că poţi avea mai multe perspective. De exemplu poţi citi Scufiţa Roşie prin prisma partidelor din Moldova. Dacă ar citi povestea un comunist, ar spune că Scufiţa Roşie e Dodon (Tkaciuk, Zinaida…), Lupul cel Rău – Marian Lupu (merge şi Plahotniuc), bunicuţa – Voronin, vânătorul – Poliţiştii sau Judecătorii. Din prisma altor partide – vă las să vă jucaţi cu imaginaţia.

Se pare că nu doar eu citesc şi recitesc poveşti. Altfel cum ar apărea în declaraţiile lui Filat un personaj ca Păpuşarul? Şi a nu ştiu câta renumărare a voturilor nu e tot o poveste proastă?

Dar la altceva vroiam să ajung. La 7 aprilie. O “poveste” cu multe interpretări. Mi-a atras însă atenţia interpretarea lui Pavel Păduraru în “Eroi şi călăi falşi din 7 aprilie 2009”, un material de săptămâna trecută. Materialul prietenului meu Pavel, mi-a amintit de o vorbă: tu ţii cu lupu’!

Pavel porneşte de la un rezultat: achitarea poliţistului Radu Starinschi în procesul cu Sergiu Creţu. Ca să nu bat apa-n piuă: investigaţia lui Pavel se reduce la afirmaţia din titlu: există eroi şi călăi falşi după 7 aprilie. Poliţistul Radu Starinschi ar fi un călău fals, o victimă, de fapt; iar Sergiu Creţu, victima – un erou fals, care l-a dat în judecată pe bietul Starinschi ca să facă un ban. Sigur că Pavel, fiind unul dintre cei mai buni jurnalişti de investigaţie din Moldova – a ajuns la nişte surse, de la care a făcut rost şi de probe. Problema e că sursele lui vin din direcţia lui Starinschi, iar Sergiu Creţu ce probe concludente i-ar putea aduce? Un fleac, o mână făcută ţăndări de poliţişti pe 8 aprilie 2009.

Pavel Păduraru găseşte multe contradicţii în declaraţiile şi probele lui Sergiu Creţu. De câţi poliţişti ar fi fost bătut, că a protestat sau nu pe 7 aprilie, că a văzut sau nu epoleţii lui Starinschi, că radiografiile de la dosar de fapt ar fi ale altcuiva… În fine, dacă nu ar fi vorba de un subiect atât de grav ca maltratarea şi torturarea tinerilor după 7 aprilie 2009 – detaliile amplificate de Pavel ar fi demne de Caragiale. Dacă ar fi o “fantasie” – am râde cu lacrimi, mai ales că ne arată fragmente din explicaţia lui Sergiu de la poliţie. Din păcate nu e vorba de “fantasie”.

Păduraru face o greşeală. Chiar dacă găseşte contradicţii şi le amplifică – aceste contradicţii chiar nu contează. Fiind coleg de clasă cu fratele lui Sergiu, cred că am fost primul care a făcut interviu cu el după ce a ieşit din spital. Uitându-mă peste ce mi-a spus mie şi peste declaraţiile ulterioare, văd clar că nu minte. Cât despre explicaţia lui de la poliţie, citez din mărturia pe care am publicat-o în 2009 în revista Stare de Urgenţă: “Mi-au dat să semnez un proces verbal pe care n-am vrut să-l semnez, dar am fost bătut şi forţat să-l semnez… pentru tulburarea liniştii publice, pentru dezordine în masă…” (puteţi citi integral mărturia pe www.antonesti.blogspot.com). Cred că Pavel ştie foarte bine că explicaţiile şi semnăturile pe procesele verbale din acea perioadă au fost forţate. Şi nu numai Pavel ştie asta. Putem să ne amintim şi de reportajul de la NIT cu Sergiu Voloc mulţumindu-i tovarăşului Voronin pentru amnistie... Cred că e de prisos să mai spun că Voloc a fost constrâns (sau strâns cu uşa) să facă acea declaraţie. Că în presă au apărut şi confuzii şi inexactităţi – e vina presei, nu a lui Sergiu Creţu. Nu am văzut nici o declaraţie de-a lui că ar fi protestat pe 7 aprilie, aşa cum îl acuză Pavel. Nu am văzut nici o propoziţie prin care şi-ar crea imaginea de erou. În schimb Pavel insistă pe statutul de victimă a poliţistului Starinschi. E stupid. Cine a fost cu mâna ţăndări? Creţu sau Starinschi? Cu tot respectul pentru Pavel Păduraru, trebuie să-i mărturisesc că „Eroi şi călăi falşi din 7 aprilie 2009” e un text care mai degrabă demonstrează talentul său de prozator, apropo de poveşti, decât de jurnalist de investigaţie.

Şi, să revin la Scufiţa Roşie. Cum ar putea fi interpretată de protestatarii din 7 aprilie? Dar de Sergiu Creţu? Dacă Sergiu ar fi Scufiţa, atunci Starinschi ar fi Lupul cel rău. Şi întrebarea Scufiţei ar  putea fi remixată astfel: „- Ooo, bunicuţo, dar de ce ai pumnii injectaţi cu silicon? / - Ca să te bat mai bine!” Dacă informaţiile dintr-un articol pe care l-am citit pe internet sunt adevărate (şi imaginile mă conving că da) – Radu Starinschi ar avea silicon injectat în pumni, aşa cum au interlopii. „Pumnii de victimă”, pe care Sergiu Creţu i-a văzut (nu doar) la procese. De ce are nevoie un poliţist de silicon în pumni? Pentru un „dialog” mai bun cu cetăţeanul. 

După articolul lui Pavel ai crede că tinerii torturaţi din aprilie fac bani pe seama poliţiştilor. Şi că ar fi o droaie de poliţişti găsiţi vinovaţi. Şi că poliţia chiar ar exista să ne apere, să fie în slujba cetăţenilor. Însă nu e deloc aşa. Există victime – dar nu din partea poliţiştilor. Întâmplător sau nu, poliţişti de care am fugit împreună cu Pavel Păduraru, pe 7 aprilie 2009. Poliţişti care pe lângă bastoane şi pistoale – aveau pumnii injectaţi cu silicon.

Din păcate, 7 aprilie e transformat în poveste. O poveste din care lipseşte un personaj: Vânătorul cel bun.

un articol din Timpul

Victimele de după 7 aprilie s-au torturat singure, şi-au rupt mâini şi picioare pentru a da în judecată poliţia?!

„M-am uitat la listele de pe situl MAI şi acolo nu apar ca persoană reţinută…”

C. K., 22 de ani, student la drept

Pe 8 aprilie, seara, aflându-mă în centrul capitalei, mergeam împreuna cu sora mea spre staţia de troleibuze. În staţie a oprit o maşină neagră din care au ieşit două persoane în civil şi m-au luat cu forţa. Am încercat să opun rezistenţă dar a mai apărut unul din maşină şi 3-4 tipi nu ştiu de unde. Pe sora mea au dat-o într-o parte, deşi ea ţipa. Mă loveau la cap, la coaste, până când m-au băgat cu forţa în maşină. În maşină loviturile au continuat până am ajuns la Comisariatul General de Poliţie. Acolo m-au pus cu faţa la perete, cu mâinile la spate şi capul aplecat. M-au lovit peste mâna dreaptă, dar am reuşit s-o trag, dar pe mâna stângă mi-au forţat-o până s-a rupt. Eu eram în genunchi, iar ceilalţi care erau acolo, vreo 10, mă loveau cu picioarele. După asta a venit cineva şi m-a identificat. Nu credeau că sunt eu, spuneau că stau undeva pe Grenoble şi că am furat două calculatoare. Eu le explicam că pe 7 am fost la serviciu până la 5 şi la 5 am plecat în Piaţă, unde era deja totul praf, nici nu m-am apropiat de sediile Preşedinţiei şi al Parlamentului. A venit un poliţist şi a spus că mă va face să vorbesc. Mi-a zis să merg sus, el mă urma şi mă lovea cu pumnul după cap şi în spate cu picioarele. Aşa până am ajuns la etajul 5 unde m-a băgat într-un cabinet, m-a pus să stau cu picioarele depărtate şi cu mâinile la spate. Mâna stângă era moartă, aşa că o ţineam cu dreapta. Am stat acolo de la 8.30 seara până pe la 12.30 şi în tot acest timp ei mă loveau şi râdeau de mine. Poliţistul mă întreba unde mă duceam seara. Îi explicam că mă duceam la antrenamentul de taekwondo. Mi-a spus că şi el cândva a făcut taekwondo şi când mă lovea mă întreba cum se numeşte lovitura. Nu am auzit atâtea înjurături în viaţa mea… Mi-au zis: dacă nu-mi spui cum a fost, o să te calicim şi n-o să ştie nimeni niciodată, n-o să ştii nici cine te-a calicit… La un moment dat m-a luat altcineva la anchetat, un maior. Pe coridoarele alea era ca în iad. Pereţi plini de sânge, cabinetele închise, dar din ele se auzeau urlete groaznice… Mi-au dat să semnez un proces verbal pe care n-am vrut să-l semnez, dar am fost bătut şi forţat să-l semnez… pentru tulburarea liniştii publice, pentru dezordine în masă… După asta am aflat că s-au oprit să mă bată, adică m-au bătut mai puţin, după ce a intervenit un văr, mecanic auto care are relaţii cu mulţi poliţişti de acolo.

Apoi m-au închis jos, mâna mi s-a umflat foarte tare, pentru că 3-4 ore ei m-au lovit peste mână continuu. M-a întrebat un poliţist de ce mă ţin de mână. I-am spus că e ruptă şi inflamată. M-a scos în coridor şi s-a uitat. A vrut să sune la urgenţă, dar ceilalţi i-au zis că lasă, poate nu moare până dimineaţă… Dar el a sunat totuşi şi a venit urgenţa. Mi-au pus mâna în atele şi au spus că dacă nu e nimic grav mă aduc înapoi. Deşi nu prea erau de acord să mă lase, până la urmă a urcat un poliţist în salvare… şi altul venea după noi, în maşina de poliţie. După radiografie, doctorul mi-a spus că e nevoie de operaţie şi că mă internează. Poliţiştii făceau scandal, dar doctorul a spus că răspunde pentru mine… Apoi iar am mai scris o declaraţie… Că ei vorbind între ei spuneau că anulează tot, adică procesul verbal pe care mi l-au făcut… Să fie ca şi cum nu am fost pe la ei. M-am uitat după asta la listele de pe situl MAI şi acolo nu apăream ca persoană reţinută, dar la urgenţe apar ca venit la cererea Comisariatului de Poliţie…

Mă sunau şi când eram în spital şi făceau presiuni. În spital am stat 3 săptămâni. Era plin de victime ale poliţiei şi de poliţişti. Din cauza asta mulţi pacienţi fugeau, ca să nu ajungă iar la poliţie. Am văzut un băiat care a ajuns odată cu mine la poliţie, sănătos. La spital l-au adus cu piciorul rupt. M-au operat doar după o săptămână şi jumătate pentru că mâna îmi era neagră şi umflată. Nu au putut să intervină până mi-a trecut edemul. La operaţie mi-au pus o placă şi 11 şuruburi. În spital nu am putut dormi fără calmante, acum când văd poliţişti pe stradă încerc să-i evit cum pot… iar noaptea visez cum mă urmăresc…

După ce am ieşit din spital, m-a tot sunat un poliţist, zicea că se numeşte Veceslav. Dar nu am mers pentru că n-am primit citaţie oficială. Poliţiştii au făcut o „greşeală”. Nu m-au dus ei la spital, ci au chemat salvarea. Şi orice chemare e înregistrată la Spitalul de Urgenţe.

Am scris plângere la Procuratură şi acum aştept, dar n-am nici un semn de acolo.

Relatare consemnată de Alexandru Vakulovski, în Stare de Urgenţă, 2009

Reamintesc că: "Radu Starinschi, poliţistul acuzat de maltratarea lui Sergiu Creţu în aprilie 2009 a fost declarat nevinovat. Sentinţa a fost pronunţată în luni, 20 iunie, la ora 08.30 de către Vladimir Braşoveanu."

 

Când am consemnat mărturia lui Sergiu Creţu, el era încă foarte speriat şi persecutat de poliţie, aşa că i-am schimbat numele.

Mugur Grosu în Antoneşti

Io cred că i-a plăcut. Dacă nu - să mă contrazică:)

Procesul unui antonean cu poliţia sau cum funcţionează justiţia după 7 aprilie

Procesul de judecată, care durează aproape doi ani, din octombrie 2009, dintre tânărul Sergiu Creţu, care susţine că a fost bătut în noaptea de 8 aprilie 2009 în Comisariatul de poliţie, şi fostul şef al poliţiei criminale a Comisariatului Centru, Radu Starinschi, s-a încheiat ieri, la Judecătoria Centru, prin „ultimul cuvânt” al inculpatului. Starinschi, învinuit că l-ar fi bătut pe Creţu, pledează nevinovat, deşi n-a făcut până ieri declaraţii pentru presă, lăsând dovezile sale pentru ultima sută de metri.

Starinschi neagă categoric faptul că l-ar fi maltratat pe Creţu, deoarece „l-am văzut pentru prima dată în luna octombrie 2009, când procurorul l-a prezentat în incinta comisariatului pentru efectuarea unor acţiuni de urmărire penală”. Poliţistul mai spune că, iniţial, nu i s-a adus vreo acuzaţie şi se întreabă: „De ce procurorul nu a negat în instanţă discuţia avută în biroul său, unde Creţu şi apărătorul lui au spus că îşi retrag acuzaţiile în privinţa mea, dacă le divulg numele persoanei care i-a fracturat mâna lui Creţu?”. Întrebat de TIMPUL unde a fost în acea noapte, fostul şef al poliţiei criminale ne-a spus că era la serviciu, în PMAN: „Acest fapt poate fi confirmat de multe persoane, atât colaboratori de poliţie, cât şi persoane civile, inclusiv colegi de-ai dvs”.

Procurorul Ion Bazatin, care a cerut ca Starinschi să fie condamnat la închisoare, susţine însă că există dovezi destule care demonstrează vinovăţia poliţistului. Judecătorul Vladimir Braşoveanu va pronunţa sentinţa finală luni, 20 iunie.
TIMPUL va reveni la acest caz.




Un articol de: Ion Surdu în ziarul Timpul

În 2009 am făcut un interviu pentru revista Stare de Urgenţă cu Sergiu Creţu. Şi interviul are o poveste, la care voi reveni.

O lectură de Radu Vancu

La terasa Muzeului Literaturii, TNCP, 2011

A apărut rockmanul TOVARĂŞI DE CAMERĂ. Student la Chişnău, Ed. C.R., 2011

Detalii, comenzi, pe site-ul Editurii Cartea Românească, aici
Ştire
Lectură faină, distracţie plăcută!

Dumitru Crudu, "Eroii foametei din 1946" (Timpul)

Şocul cel mai mare pe care l-am avut săptămâna trecută atunci când am citit şi am recenzat cartea lui Alexei Vakulovski În gura foametei e că am descoperit că despre foamete se poate vorbi şi altfel. Aşa cum am constatat şi în cronica mea de vinerea trecută, cartea lui Alexei Vakulovski nu este neapărat o antologie a monstruozităţilor care s-au întâmplat în timpul genocidului din 1946, ci o carte de mărturii extrem de preţioase despre modul cum s-au comportat oamenii în vremea acelei catastrofe îngrozitoare. Provocându-i pe consătenii săi să se mărturisească, regretatul profesor de literatura română, de fapt, a construit un roman-document în stilul prozei nonficţionale americane, în care miza nu a fost să reconstituie anumite evenimente istorice, ci să accentueze felul în care acestea au acţionat asupra oamenilor. Faptul că Alexei Vakulovski a reuşit să scoată la iveală modul cum s-a comportat un om sau altul în timpul acelor condiţii extreme şi să releve relaţiile interumane, face ca În gura foametei să fie una dintre cele mai mari creaţii din literatura documentară basarabeană.

Foametea din 1946 a fost un declic pentru ca unii oameni să-şi arate, aşa cum spunea undeva şi Moni Stănilă, cele mai nebănuite aspecte ale personalităţii lor. Dar ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai tare e că am găsit că foarte mulţi oameni s-au purtat admirabil, dând dovadă de generozitate, nobleţe, solidaritate, spirit de sacrificiu, largheţe sufletească sau, chiar, de eroism. Până acum auzisem doar că unii oameni, pentru a supravieţui, le-au luat părinţilor sau fraţilor lor şi pâinea de la gură. Nu e vorbă, povesteşte şi Alexei Vakulovski despre mame care şi-au abandonat copiii sau despre fii care şi-au lăsat părinţii bolnavi şi înfometaţi prin gări, dar povesteşte şi despre eroii foametei din 1946. Or, eu nu ştiam că au existat şi asemenea oameni în timpul foametei. Dar ei au fost. Şi au fost foarte mulţi, chiar şi dacă foarte puţin se vorbeşte astăzi despre ei. Oamenii ăia care şi-au pus viaţa şi sănătatea în pericol pentru a-i salva pe cei din jurul lor sunt cu adevărat nişte eroi basarabeni anonimi. Dacă nu aş fi citit cartea profesorului Alexei Vakulovski, s-ar fi putut să nu fi ştiut niciodată că unii oameni pur şi simplu s-au manifestat foarte nobil în vremea foametei.

Cu toate că învăţătorul Isae Prisac ştia că, dacă va fi prins ieşind din cantina şcolii cu o bucăţică de pâine, va avea mari neplăceri, oricum, el a încercat să scoată din clădirea şcolii o hrincă de pâine pentru a i-o duce soţiei sale, care-l aştepta bolnavă acasă. E impresionant spiritul de sacrificiu de care dă dovadă şi un alt consătean de-al lui Alexei Vakulovski, care o târâie în spate pe o câmpie înzăpezită pe o fată degerată şi leşinată de foame şi, în felul acesta, îi salvează viaţa. Sunt unii oameni care înfiază copii orfani. Sunt unii părinţi care, pentru a-şi salva copiii, renunţă ei să mai mănânce.

Sunt foarte mulţi oameni de tipul ăsta şi e meritul lui Alexei Vakulovski că vorbeşte despre ei.

Această carte este şi o terapie pentru cei care şi-au deschis sufletul, pentru că şi-au recunoscut unele dintre păcatele pe care le-au făcut în timpul foametei, iar cel mai frecvent dintre ele fusese furtul.

Unul dintre consătenii lui Alexei Vakulovski povesteşte că fratele său mânca grăunţe crude şi vomita, apoi le culegea din vomă şi le mânca. Asemenea detalii se găsesc cu carul în cartea lui Alexei Vakulovski şi anume ele fac ca volumul În gura foametei să fie, aşa cum am spus-o şi mai la deal, o capodoperă.