Sunday, July 24, 2011

"Încă n-o murit aşela?"

"Pe aşela l-am văzut la balconul unui salon de la Spitalul de Urgenţă. Uscat ca un chibrit ars, şedea băgat într-un scaun, cu trei pachete de ţigări goale în faţă, dar cu o ţigară în gură. Când l-am întrebat ce nevoie l-a adus acolo, s-a gândit mult până să-mi răspundă: „M-o bătut nepotu’…”. Trist şi tăcut, mă privea parcă speriat. Am tăcut amândoi o habă de vreme, ne-am mai scrutat cu privirile, ca să nu murim de plictiseală, până când el a rupt tăcerea: „La mine vine Dima…”. Cine-i Dima numai aşela ştie, dar, ca să nu tac, am zis că Dima e bravo. „Şi femeia o venit o dată - mi-o adus tapociki”. Şi aici, am crezut necesar să confirm că are o femeie de aur, dar nu l-a mişcat deloc. Faţa îi era ca de piatră. Cred că nu avea niciun ciot de dinte, fiindcă vorbea pe neînţelese. Parcă era un mort care se învăţa încetişor să vorbească…"


Continuarea articolului lui Pavel Păduraru aici 

Aşela a fost coleg de cameră cu mine în spitalul de urgenţă. Îl puteţi vedea în poza pe care i-am făcut-o. 

Thursday, July 21, 2011

Gusturile copilăriei


Nu doar castraveţii şi roşiile nu mai sunt ca în copilărie. Aproape totul s-a schimbat. E un şut serios în fund (şi nici un pas înainte, din punctul ăsta de vedere) din partea globalizării.

Când eram în România le povesteam prietenilor despre sucul Tarhon, cu gust de... tarhon! Puţini mă credeau, pentru că asociau tarhonul cu ciorba. Ei bine, Tarhon a existat. Apoi l-a cumpărat Coca-Cola. Ce deştepţi, m-am gândit la început, când Coca-Cola vindea Tarhon. Apoi, Coca-Cola l-a scos de pe piaţă. Always Coca-Cola!

În copilărie în fiecare alimentară vedeam borcane de 3l cu tot felul de sucuri naturale. Foarte bune.

M-am bucurat să găsesc într-un magazin suc de tarhon şi acum. Din Georgia. O sticlă de 0,5 l costă cât 1,5 l de Coca-Cola. Şi înainte cola era cu preţul triplu faţă de sucul de tarhon. Cum se spune: e rău să fiu prost.

Am găsit şi suc la borcan de 3l. Doar de 2 feluri, dar tot e ceva. Mi-am luat rapid, cât Coca-Cola nu le-a luat brandul. Dacă tot aşa merg lucrurile, cred că la anul vom mânca mămăligă doar de la McDonald's.

***
Iar despre foame şi nu numai puteţi citi în nr. de vară al Tiuk!-ului. Iată cuprinsul:


Din cuprins:

AncheTiuk
Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă? Cu ce asociezi foamea?

Dialoguri Tiuk!

Show Recent Messages
de Moni STĂNILĂ


(ne)interviuri

Bun de tipar

A!!

Pagini basarabene

Poveştiuci pe bune

LecTiuk!

Anti-chimbal
de Ruxandra CESEREANU

TiukFamilion
10 întrebări pentru 2 soţi scriitori
&

MăşTiuk!

CinemaTiuk!

My3

O fo

O apărut

n curînd

Dintr-a voastră într-a noastră (şi invers)

Atelier Vlad Ioviţă (Chişinău)
Lectură faină!

Monday, July 18, 2011

Sunday, July 17, 2011

Înjur, deci exist!

Cronică de carte: „Înjur, deci exist!”


Smântâna antologiei de proză Klu, editată la sfârşitul anului trecut de către Asociaţia Oberliht, în colecţia Carte la Plic, este, fără doar şi poate, prima secţiune compusă din manifestele literare ale fraţilor Vakulovski. Cele nouă manifeste reflectă foarte exact ideologia literară din spatele romanelor Pizdeţ şi Salvaţi-mă la Roşia Montană sau din subtextul volumului de poezie Nemuritor în păpuşoi. Ar fi putut la fel de bine să facă parte şi din volumele lor de ficţiune, pentru că sunt într-o sintonie perfectă cu acestea. 
Alexandru Vakulovski a scris primele trei manifeste în anul apariţiei romanului Pizdeţ şi celelalte cinci la o distanţă de doi sau trei ani, într-un limbaj direct, licenţios, şocant, impudic, lucrurile fiind spuse pe nume, oricât de vulgare sau de triviale ar fi acestea, la fel cum se întâmplă şi în romanul său de debut, unde a vorbit despre marginalii lumii contemporane şi despre filosofia de viaţă a acestora. În cel mai faimos roman al său care a făcut înconjurul României în mai puţin de un an de zile, prozatorul arată foarte clar că excluşii au ales de bunăvoie să se excomunice, din cauză că nu mai suportau minciunile şi gogoriţele sociale. În primul manifest klu, intitulat trage apa, scriitorul nuanţează această idee. Nemulţumirea sa faţă de societate e provocată de faptul că „statul şi legile lui ne sufocă” şi că „trăim într-o societate agresivă cu mari probleme psihice”. De aceea, el propune ca să i se răspundă prin violenţă „celui ce-ţi face rău”: „Trebuie să răspundem agresivităţii, răului cu violenţă. Sunt total împotriva violenţei, dar răul cu rău se tratează, altfel, pa! Libertate, fraternitate, egalitate şi alte cuvinte frumoase golite acum de sens”.
Nevoia de reacţie, ne zice autorul, e foarte importantă, atâta timp cât nu vrei să-ţi pierzi libertatea. Astfel trebuie înţeles şi îndemnul său: „Atacă pe cei ce vor să te lovească”. Aceste chemări la a reacţiona le regăsim şi în romanele sale. Tinerii rebeli din textele sale sunt nişte luptători, aceştia nu-şi lasă capul în jos, ci ripostează dur atunci când sunt atacaţi. Ei înjură pentru că sunt înjuraţi (unul dintre manifestele sale, chiar aşa şi se numeşte: „înjur, deci exist!”). Ei vorbesc într-un limbaj pornografic fiindcă sunt făcuţi albie de porci. Pentru a nu se lăsa umiliţi şi călcaţi în picioare, muşcă şi ei. Personajele lui Alexandru Vakulovski încep să se revolte în clipa când se ciocnesc de mecanismele de represiune socială. Anume din perspectiva asta ar trebui înţeleasă literatura sa.

Imboldul autorului de a lua atitudine, imediat şi energic, faţă de nedreptăţile sociale şi politice m-a făcut să mă gândesc la filosofia de viaţă a personajelor lui Ion Druţă care preferau mai degrabă să lase capul în jos şi să înghită noduri decât să sancţioneze ticăloşia. Foarte mulţi critici literari basarabeni au constatat mioritismul eroilor druţieni, iar la antipod, ar trebui să-l situăm pe prozatorul Alexandru Vakulovski, ale cărui manifeste am putea să le interpretăm şi ca o revoltă contra lui Druţă.
În alte manifeste de-ale sale, prozatorul Alexandru Vakulovski se războieşte cu literatura, cerând „dispariţia urgentă, totală a textelor literare din instituţii”, fiindcă, ne lasă el să înţelegem, acestea încă mai oglindesc filosofia supunerii.
În concluzie, chemările la rebeliune ale lui Sandu Vakulovski nu pot fi înţelese decât într-un singur sens: pentru a nu mai trăi cu capul plecat şi pentru ca „literatura să fie peste tot: pe şosele, pe calorifere, pe cearşafuri, pe trolee”, pe „rochia unei mirese”, sau „pe o cortină”.

Tuesday, July 12, 2011

Mama a adus ploaia

Mama ne-a adus azi primele roşii din grădina din Antoneşti. Şi primii dovlecei, primii ardei iuţi. Pe lângă astea - castraveţi, salată, zmeură, ridichi, fasole verde, părunjel, mărar, brânză, smântână, busuioc şi trandafiri, pâine neagră de casă, compot, plăcinte şi sarmale. Avem di tăti. Mâncăm sănătos!

Pentru că era prea cald - mama a adus şi ploaia la Chişinău.

Saturday, July 9, 2011

Lupul cel rău, Scufiţa Roşie şi Vânătorul . 7 aprilie – o poveste

Lupul cel rău, Scufiţa Roşie şi Vânătorul

7 aprilie – o poveste

Din când în când, când sunt sătul de ştiri, de circul realităţii – mă apuc să recitesc poveşti. E uimitor cum o poveste pe care o ştiai de mic poate fi văzută dintr-o perspectivă total diferită. Şi nu de puţine ori, poveştile te pot ajuta să înţelegi cotidianul, să-l vezi altfel.

Încercaţi să recitiţi Scufiţa Roşie. N-o să vă vină să credeţi. Zici că e scrisă de un scriitor din zilele noastre. Tot ce apare în poveste parcă are legătură cu Moldova de acum. Începând cu personajele: Scufiţa Roşie, Lupul cel rău, bunicuţa şi vânătorul. E adevărat, rămâi pe gânduri: ce corespondenţi ar avea personajele poveştii în realitate? Surpriza e că poţi avea mai multe perspective. De exemplu poţi citi Scufiţa Roşie prin prisma partidelor din Moldova. Dacă ar citi povestea un comunist, ar spune că Scufiţa Roşie e Dodon (Tkaciuk, Zinaida…), Lupul cel Rău – Marian Lupu (merge şi Plahotniuc), bunicuţa – Voronin, vânătorul – Poliţiştii sau Judecătorii. Din prisma altor partide – vă las să vă jucaţi cu imaginaţia.

Se pare că nu doar eu citesc şi recitesc poveşti. Altfel cum ar apărea în declaraţiile lui Filat un personaj ca Păpuşarul? Şi a nu ştiu câta renumărare a voturilor nu e tot o poveste proastă?

Dar la altceva vroiam să ajung. La 7 aprilie. O “poveste” cu multe interpretări. Mi-a atras însă atenţia interpretarea lui Pavel Păduraru în “Eroi şi călăi falşi din 7 aprilie 2009”, un material de săptămâna trecută. Materialul prietenului meu Pavel, mi-a amintit de o vorbă: tu ţii cu lupu’!

Pavel porneşte de la un rezultat: achitarea poliţistului Radu Starinschi în procesul cu Sergiu Creţu. Ca să nu bat apa-n piuă: investigaţia lui Pavel se reduce la afirmaţia din titlu: există eroi şi călăi falşi după 7 aprilie. Poliţistul Radu Starinschi ar fi un călău fals, o victimă, de fapt; iar Sergiu Creţu, victima – un erou fals, care l-a dat în judecată pe bietul Starinschi ca să facă un ban. Sigur că Pavel, fiind unul dintre cei mai buni jurnalişti de investigaţie din Moldova – a ajuns la nişte surse, de la care a făcut rost şi de probe. Problema e că sursele lui vin din direcţia lui Starinschi, iar Sergiu Creţu ce probe concludente i-ar putea aduce? Un fleac, o mână făcută ţăndări de poliţişti pe 8 aprilie 2009.

Pavel Păduraru găseşte multe contradicţii în declaraţiile şi probele lui Sergiu Creţu. De câţi poliţişti ar fi fost bătut, că a protestat sau nu pe 7 aprilie, că a văzut sau nu epoleţii lui Starinschi, că radiografiile de la dosar de fapt ar fi ale altcuiva… În fine, dacă nu ar fi vorba de un subiect atât de grav ca maltratarea şi torturarea tinerilor după 7 aprilie 2009 – detaliile amplificate de Pavel ar fi demne de Caragiale. Dacă ar fi o “fantasie” – am râde cu lacrimi, mai ales că ne arată fragmente din explicaţia lui Sergiu de la poliţie. Din păcate nu e vorba de “fantasie”.

Păduraru face o greşeală. Chiar dacă găseşte contradicţii şi le amplifică – aceste contradicţii chiar nu contează. Fiind coleg de clasă cu fratele lui Sergiu, cred că am fost primul care a făcut interviu cu el după ce a ieşit din spital. Uitându-mă peste ce mi-a spus mie şi peste declaraţiile ulterioare, văd clar că nu minte. Cât despre explicaţia lui de la poliţie, citez din mărturia pe care am publicat-o în 2009 în revista Stare de Urgenţă: “Mi-au dat să semnez un proces verbal pe care n-am vrut să-l semnez, dar am fost bătut şi forţat să-l semnez… pentru tulburarea liniştii publice, pentru dezordine în masă…” (puteţi citi integral mărturia pe www.antonesti.blogspot.com). Cred că Pavel ştie foarte bine că explicaţiile şi semnăturile pe procesele verbale din acea perioadă au fost forţate. Şi nu numai Pavel ştie asta. Putem să ne amintim şi de reportajul de la NIT cu Sergiu Voloc mulţumindu-i tovarăşului Voronin pentru amnistie... Cred că e de prisos să mai spun că Voloc a fost constrâns (sau strâns cu uşa) să facă acea declaraţie. Că în presă au apărut şi confuzii şi inexactităţi – e vina presei, nu a lui Sergiu Creţu. Nu am văzut nici o declaraţie de-a lui că ar fi protestat pe 7 aprilie, aşa cum îl acuză Pavel. Nu am văzut nici o propoziţie prin care şi-ar crea imaginea de erou. În schimb Pavel insistă pe statutul de victimă a poliţistului Starinschi. E stupid. Cine a fost cu mâna ţăndări? Creţu sau Starinschi? Cu tot respectul pentru Pavel Păduraru, trebuie să-i mărturisesc că „Eroi şi călăi falşi din 7 aprilie 2009” e un text care mai degrabă demonstrează talentul său de prozator, apropo de poveşti, decât de jurnalist de investigaţie.

Şi, să revin la Scufiţa Roşie. Cum ar putea fi interpretată de protestatarii din 7 aprilie? Dar de Sergiu Creţu? Dacă Sergiu ar fi Scufiţa, atunci Starinschi ar fi Lupul cel rău. Şi întrebarea Scufiţei ar  putea fi remixată astfel: „- Ooo, bunicuţo, dar de ce ai pumnii injectaţi cu silicon? / - Ca să te bat mai bine!” Dacă informaţiile dintr-un articol pe care l-am citit pe internet sunt adevărate (şi imaginile mă conving că da) – Radu Starinschi ar avea silicon injectat în pumni, aşa cum au interlopii. „Pumnii de victimă”, pe care Sergiu Creţu i-a văzut (nu doar) la procese. De ce are nevoie un poliţist de silicon în pumni? Pentru un „dialog” mai bun cu cetăţeanul. 

După articolul lui Pavel ai crede că tinerii torturaţi din aprilie fac bani pe seama poliţiştilor. Şi că ar fi o droaie de poliţişti găsiţi vinovaţi. Şi că poliţia chiar ar exista să ne apere, să fie în slujba cetăţenilor. Însă nu e deloc aşa. Există victime – dar nu din partea poliţiştilor. Întâmplător sau nu, poliţişti de care am fugit împreună cu Pavel Păduraru, pe 7 aprilie 2009. Poliţişti care pe lângă bastoane şi pistoale – aveau pumnii injectaţi cu silicon.

Din păcate, 7 aprilie e transformat în poveste. O poveste din care lipseşte un personaj: Vânătorul cel bun.

Sunday, July 3, 2011

Victimele de după 7 aprilie s-au torturat singure, şi-au rupt mâini şi picioare pentru a da în judecată poliţia?!


„M-am uitat la listele de pe situl MAI şi acolo nu apar ca persoană reţinută…”

C. K., 22 de ani, student la drept

Pe 8 aprilie, seara, aflându-mă în centrul capitalei, mergeam împreuna cu sora mea spre staţia de troleibuze. În staţie a oprit o maşină neagră din care au ieşit două persoane în civil şi m-au luat cu forţa. Am încercat să opun rezistenţă dar a mai apărut unul din maşină şi 3-4 tipi nu ştiu de unde. Pe sora mea au dat-o într-o parte, deşi ea ţipa. Mă loveau la cap, la coaste, până când m-au băgat cu forţa în maşină. În maşină loviturile au continuat până am ajuns la Comisariatul General de Poliţie. Acolo m-au pus cu faţa la perete, cu mâinile la spate şi capul aplecat. M-au lovit peste mâna dreaptă, dar am reuşit s-o trag, dar pe mâna stângă mi-au forţat-o până s-a rupt. Eu eram în genunchi, iar ceilalţi care erau acolo, vreo 10, mă loveau cu picioarele. După asta a venit cineva şi m-a identificat. Nu credeau că sunt eu, spuneau că stau undeva pe Grenoble şi că am furat două calculatoare. Eu le explicam că pe 7 am fost la serviciu până la 5 şi la 5 am plecat în Piaţă, unde era deja totul praf, nici nu m-am apropiat de sediile Preşedinţiei şi al Parlamentului. A venit un poliţist şi a spus că mă va face să vorbesc. Mi-a zis să merg sus, el mă urma şi mă lovea cu pumnul după cap şi în spate cu picioarele. Aşa până am ajuns la etajul 5 unde m-a băgat într-un cabinet, m-a pus să stau cu picioarele depărtate şi cu mâinile la spate. Mâna stângă era moartă, aşa că o ţineam cu dreapta. Am stat acolo de la 8.30 seara până pe la 12.30 şi în tot acest timp ei mă loveau şi râdeau de mine. Poliţistul mă întreba unde mă duceam seara. Îi explicam că mă duceam la antrenamentul de taekwondo. Mi-a spus că şi el cândva a făcut taekwondo şi când mă lovea mă întreba cum se numeşte lovitura. Nu am auzit atâtea înjurături în viaţa mea… Mi-au zis: dacă nu-mi spui cum a fost, o să te calicim şi n-o să ştie nimeni niciodată, n-o să ştii nici cine te-a calicit… La un moment dat m-a luat altcineva la anchetat, un maior. Pe coridoarele alea era ca în iad. Pereţi plini de sânge, cabinetele închise, dar din ele se auzeau urlete groaznice… Mi-au dat să semnez un proces verbal pe care n-am vrut să-l semnez, dar am fost bătut şi forţat să-l semnez… pentru tulburarea liniştii publice, pentru dezordine în masă… După asta am aflat că s-au oprit să mă bată, adică m-au bătut mai puţin, după ce a intervenit un văr, mecanic auto care are relaţii cu mulţi poliţişti de acolo.

Apoi m-au închis jos, mâna mi s-a umflat foarte tare, pentru că 3-4 ore ei m-au lovit peste mână continuu. M-a întrebat un poliţist de ce mă ţin de mână. I-am spus că e ruptă şi inflamată. M-a scos în coridor şi s-a uitat. A vrut să sune la urgenţă, dar ceilalţi i-au zis că lasă, poate nu moare până dimineaţă… Dar el a sunat totuşi şi a venit urgenţa. Mi-au pus mâna în atele şi au spus că dacă nu e nimic grav mă aduc înapoi. Deşi nu prea erau de acord să mă lase, până la urmă a urcat un poliţist în salvare… şi altul venea după noi, în maşina de poliţie. După radiografie, doctorul mi-a spus că e nevoie de operaţie şi că mă internează. Poliţiştii făceau scandal, dar doctorul a spus că răspunde pentru mine… Apoi iar am mai scris o declaraţie… Că ei vorbind între ei spuneau că anulează tot, adică procesul verbal pe care mi l-au făcut… Să fie ca şi cum nu am fost pe la ei. M-am uitat după asta la listele de pe situl MAI şi acolo nu apăream ca persoană reţinută, dar la urgenţe apar ca venit la cererea Comisariatului de Poliţie…

Mă sunau şi când eram în spital şi făceau presiuni. În spital am stat 3 săptămâni. Era plin de victime ale poliţiei şi de poliţişti. Din cauza asta mulţi pacienţi fugeau, ca să nu ajungă iar la poliţie. Am văzut un băiat care a ajuns odată cu mine la poliţie, sănătos. La spital l-au adus cu piciorul rupt. M-au operat doar după o săptămână şi jumătate pentru că mâna îmi era neagră şi umflată. Nu au putut să intervină până mi-a trecut edemul. La operaţie mi-au pus o placă şi 11 şuruburi. În spital nu am putut dormi fără calmante, acum când văd poliţişti pe stradă încerc să-i evit cum pot… iar noaptea visez cum mă urmăresc…

După ce am ieşit din spital, m-a tot sunat un poliţist, zicea că se numeşte Veceslav. Dar nu am mers pentru că n-am primit citaţie oficială. Poliţiştii au făcut o „greşeală”. Nu m-au dus ei la spital, ci au chemat salvarea. Şi orice chemare e înregistrată la Spitalul de Urgenţe.

Am scris plângere la Procuratură şi acum aştept, dar n-am nici un semn de acolo.

Relatare consemnată de Alexandru Vakulovski, în Stare de Urgenţă, 2009

 
Când am consemnat mărturia lui Sergiu Creţu, el era încă foarte speriat şi persecutat de poliţie, aşa că i-am schimbat numele.