Saturday, May 24, 2014

COPIII FOAMETEI de Alexei Vakulovski, spectacol la Teatrul Naţional M. Eminescu (27-28 mai 2014)


La Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău va avea loc spectacolul

COPIII FOAMETEI. MĂRTURII
de Alexei Vakulovski

Regia îi aparţine Luminiței Țâcu
Decor și costume Corina Sărăteanu

În distribuție:
Doriana Zubcu-Marginean
Snejana Puică
Iurie Focșa
Iurie Radu
Draga-Dumitrița Drumi
Leo Rudenco
Diana Decuseară
Ghenadie Gâlcă
Alexandru Pleșca

AVANPREMIERĂ: marţi, 27 mai 2014, 18:00
PREMIERĂ: miercuri, 28 mai 2014, 18:00

Piesa este făcută după cartea „În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor” de Alexei Vakulovski: http://www.tracusarte.ro/?p=1806


Vizionare plăcută şi utilă!

Friday, May 23, 2014

din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


23 mai 2003
Ne-a sunat Mihai. Lucrează în continuare la Institutul Român de Istorie Recentă. Vrea să se mute la Bucureşti. Hm.
Sandu se luptă cu examenele. O carte de-a lui a fost nominalizată la premiile României Literare.
Lui Mihai i-a apărut o carte de poezie. Mi-a promis că mi-o trimite cît mai curînd.
Bine, bine şi iar bine.

***
            Mihai nu poate accepta conduita comună. El mereu explodează. Nu va avea o soartă liniştită. Mă neliniştesc. Se zice că unul singur în mijlocul cîmpului nu-i luptător. Nu cred: omul e ori nu e luptător. Mama avea un caracter de luptător. Tata era mai mult un filosof. Un filosof, nu un palavragiu ca foarte mulţi dintre noi. Cu Mihai mă mîndresc şi… mă tem de soarta lui. Doresc să se bucure şi el de cele lumeşti: o familie trainică, un loc de lucru stabil, o casă, o masă, o soţie, nişte copii etc., etc.
            Sigur că-mi doresc nişte nepoţi, care m-ar face puţin-puţin mai copil. Ce poate fi mai minunat? 

Thursday, May 22, 2014

din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani



22 mai 2003
O melodie săltăreaţă se lasă peste satul nostru şi credeam că se joacă o nuntă în sala de sport a şcolii. Dar vocea lui Ţopa m-a făcut să-mi amintesc de un anunţ din „Antoneşti-Curier”. Bun redactor-şef aş fi, dacă aş uita ce publicăm acolo… Au venit, va să zică, artiştii din Chişinău la hramul satului. Eu, din extrema de nord-vest a satului, îi aud perfect. Iată, unul isteţ ne laudă fetele, e uimit de frumuseţea lor, apoi exclamă plin de emoţii:
- Vinî-ncoaşi, fa!
O exclamaţie tîmpită care dovedeşte că orice cîrlan din capitală crede că e culmea perfecţiunii, iar la sat trăiesc numai neciopliţii. Dă-l în mă-sa, în stilul lui mă exprim.
Între cîntece, şi un anunţ publicitar:
- Bun gospodar e primarul vostru etc.
Asta aşa şi este. Din doi Vova şi un Anatolie, acesta de la urmă merită să fie primar. Ceilalţi îs din cei care înţeleg şi simt numai propriul lor fund. Anatol va putea face ceva şi pentru sat.
Înţeleg: şiretlicul cu concertul e treaba lui. Cu ajutorul lui S. Panuş, care îi are de… prieteni pe o parte din artişti, îşi face reclamă. Nu pot să-l acuz. Îl înţeleg. Aş vrea să-i spun, totuşi:
- Să te ţii de cuvînt, măi!


  
22 mai 2004
            A venit Maria Oprea la noi să-i măsoare S. tensiunea. E grav bolnavă. Probabil are ciroză. A venit cu nepoată-sa. Argint viu, nepoată-sa. Am întrebat-o dacă ia un pahar de vin. S. a adus un ulcioraş. Maria a luat numai două păhărele şi s-a destăinuit:
            - Dar eu n-am să mor anul acesta.
            - ??
            - Mi-a cîntat cucul din faţă şi mi-a cîntatcă încă mai am de trăit şase ani. Adelina (nepoată-sa zbînţuită) are să aibă opt ani cînd va muri bunica… 

Monday, May 19, 2014

din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani


19 mai 2004
Mi-au venit o mulţime de oaspeţi. Îi invit în casă. Dar nu e casa mea. E anexa casei mele, acea anexă pe care o văd deseori – numai în vis. Camere nepopulate, fără viaţă, parcă. Parcă ar fi nişte săli de expoziţie. E casa mea cea necunoscută şi rece. Dar e a mea.
            Ieşim afară. Privim ceva: un concert? un spectacol? Ceva nedefinit. Simt un miros de nelinişte. Ies din teatrul de vară şi văd alături o vale din care ies aburi… de carbit? De o substanţă necunoscută. Precis. Încerc să precizez ceva şi simt că mă cufund în pămîntul care fierbe. Fierbe şi mă trage ca o mlaştină. Cineva îmi întinde o creangă. O apuc şi ies. Zîmbesc salvatorului meu – o femeie cunoscută-necunoscută. Ieşim la şosea, oprim o maşină şi pornim undeva. Încerc să-i mulţumesc salvatoarei, dar ea dispăru.



19 mai 2005
Iau receptorul şi aud:
            - Alexei Vasilievici?
            Mihai telefona.
            Apa n-a ajuns pînă la locuinţa lor. În genere, Braşovul n-a suferit din pricina inundaţiilor. Dar cît am stat de vorbă, acolo în Braşov ploua cu găleata.

***

Sărac pot să fiu, iar slugă niciodată.

Thursday, May 15, 2014

din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


19 mai 2004
Dumnezeu face casa, iar dracul aduce musafiri.

***

Fereastra casei noastre rodeşte licurici.

Friday, May 9, 2014

din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


9 mai 2003
Ionel a mîncat un măr şi zice:
- Lele, mărul a murit, aşa-i?

***
Aud cîntînd pe malul rîpei:
„Fie mă-ta întruna,
Iar cu mă-ta şi eu”.

***
La examen:
- Menţionează un economist care…
- Smith, spune studenta.
- Smith şi mai cum? Cum îl cheamă? Prenumele lui e?
- ????
- Cum l-a chemat pe primul bărbat?
- Valera.

***
- Ce vrei, Ionel?
- Treaba mică.
- Mai aşteaptă, Ionel, cu treaba mică, pînă o terminăm pe asta mare.

"Tancuri pentru 9 Mai" de Alexei Vakulovski


Tancuri pentru 9 Mai



La acea consfătuire raională am fost trimişi trei: Filip Paiu, Gavril Bilă şi eu. Filip avea să rezolve problemele ideologice şi culturale, Gavril răspundea de chestiunile economice, iar eu sunt sportivul numărul unu din sat şi spun aceasta fără a mă lăuda, căci îmi place adevărul.
Pînă a ajunge unde ne-am pornit, am avut de trecut şi o cumpănă, deoarece Gavril îi suflă în ochi lui Filip un fum de „Marlboro”, iar acela, deprins doar cu „Leana” şi „Vatra”, se enervă rău. Filip ne lăsă în mijlocul drumului şi dus a fost cu maşina preşedintelui asociaţiei, iar noi am mers cu autobuzul şi nu ne-a fost urît, căci Gavril mi-a făcut cu această ocazie cunoştinţă cu arborele genealogic al familiei Paiu. Explozibilă povestire.
N-am reuşit să le înţeleg pe toate, căci am ajuns la casa de cultură din Centrul raional unde adunarea începuse deja. Am intrat cu paşi de motănaş şi am căutat numaidecît să-l găsim pe supărăciosul Filip. Deşi se ascunsese după o perdea, l-am observat fără prea mari eforturi şi îl vedeam ca în palmă. Era foarte serios consăteanul nostru. Îşi puse şi nişte ochelari întunecaţi, care-i împingeau spre lume doar nasul voluminos ori de proporţii, cum îi place să se exprime Catiuşei, vînzătoarea de la berăria „Cu ghioaga”.
Iar în sală se lucra de-a binelea. Feţele de la tribună se schimbau des, gîtul garafei cu apă era mereu ud, spiritele se înfierbîntau şi fiece întrebare era analizată din diferite puncte de vedere.
Dar, vă spun cinstit, la un moment, cuvîntările au început să mă plictisească, ochii se războiau cu somnul, lumea devenea neinteresantă. M-am înviorat abia atunci cînd pe scenă a apărut energic un tînăr care întrebă fără nici un fel de bună ziua:
– Mă cunoaşteţi, domnilor?
– Cine-i? m-am interesat eu şi vecina din dreapta a murmurat:
– Gicu.
– El îi, îşi descărcă bagajul de informaţii şi vecina din stînga. Fie şi Gicu, mi-am zis. Bine că nu cere mîncare. Fie măcar şi Maradona. Ori Hagi. Şi nu eram eu chiar aşa departe de adevăr comparîndu-l cu aceste persoane ilustre. Vigurosul tînăr se dovedi a fi proaspătul şef al sportului din raion. El dădu citirii graficului întrecerilor la fotbal. Şi parcă îmi puse cineva sare pe rană. Echipa noastră – „Progresul” – fu obijduită. Da! Da! Da! Zmeul cela o incluse într-o grupa în care ea nu putea avea sorţi de izbîndă. În alte condiţii echipa noastră dă dovadă de un joc stabil, echilibrat. Cum n-ar fi, nici o dată n-a rămas pe ultima treaptă a clasamentului, căci nu-i „Zimbru”, care joacă cu acelaşi succes şi cu „Dinamo” Kiev, şi cu „Avîntul” Ţîrîita. Pericolul era evident. Ne aflam pe marginea prăpastiei. Vă daţi seama, cred, în ce stare mă aflam. Am strigat chiar: să se facă dreptate! Să triumfe raţiunea trează! Dacă nu te duce capul să faci un grafic – jos! Oameni de neînlocuit nu-s! Din toată inima am strigat, în gînd am strigat şi m-am uitat cu ură la cel cu ochelarii pe nas, la Filip Paiu adică, pe care nici un vînt rece nu-l ajungea. Îl durea în cot pe dînsul cinstea satului, nu-l interesau culorile sportului nostru. Sta ţeapăn de parcă se afla în faţa camerelor de luat vederi, de parcă chipul lui urma să împodobească o pagină dintr-un nou volum al enciclopediei noastre în care, ce-i drept, numai el lipseşte. Şi încă i-a încredinţat şeful rezolvarea problemelor ideologice şi culturale. Am vrut să-l obrăzesc, dar mi-o luă înainte preşedintele adunării, care a anunţat că toate chestiunile din ordinea de zi au fost, în temei, rezolvate mulţumitor şi deoarece timpul e preţios – la muncă, domnilor!
– Eu nu-s de acord! plesni o voce în liniştea sălii. Fu ca un tunet într-o amiază cu soarele în creştet.
– Dreptate vrem!
– Cine nu-i de acord? întrebă preşedintele.
– Eu, Paiu Filip din Frumuşica.
Să-l fi văzut, oameni buni, numai să-l fi văzut! Era întruchiparea revoltei: ochii îi scăpărau (unde o fi pus ochelarii?), pumnii-strînşi, gîtul – vînă.
– Şi ce doreşti mata, tovarăşe Paiu?
– Vreau şi eu să ieşim la 9 mai la demonstraţie.
– Şi cine vă încurcă?
– Dumneavoastră!
– Cu ce vă stau eu în cale, cetăţene Pleavă?
– Nu ne daţi tancuri.
– Ce?
– Cinci tancuri vrem!
– Ce-e-e?
– Celor din Dumbrăveni le daţi, celor din Codreni le daţi, celor din Ponoare le daţi, iar nouă – nu? Cu ce-i mai urîtă Frumuşică noastră?
Faţa preşedintelui adunării se scălda în aburi. Fruntea i se îngustă şi-mi păru că vroia să şuiere, căci duse două degete la gură. În sală se auzea cum iese aerul din plămînii oamenilor, apoi preşedintele spuse cu un tremurici în voce, adresîndu-i-se directorului casei de cultură:
– Tovarăşe Grieraş, chemaţi „Salvarea”.
– Dacă nu faceţi dreptate, continuă hotărît energicul şi devotatul Filip, nu vă salvează nici o „Salvare”. Cinci tancuri vrem! Şi nimic mai puţin! Din numele poporului cer! Să se formeze o comisie!
Gavril, băiat umblat prin lume, îşi veni în fire primul:
– Să-l scoatem de aici, că-i bîja!
            L-am tras spre uşă, l-am împins în autobuz şi am luat-o pe de-a dreptul spre Frumuşica.
            Gavril se exprima în limbajul militarilor, căci Filip la început nu se dădea urcat şi în lupta sa pentru dreptate oprise un pumn drept în capul lui Gavril; Filea scîncea, căci Gavril, băiat aşezat şi gospodăros, îi întoarse pe loc datoria, imprimîndu-i un felinar la ochiul stîng, iar eu… Dar s-o lăsăm baltă. Aţi zis ceva? Ce s-a întâmplat atunci cu Filea? Nimic deosebit. Adormise disciplinatul. Iar cînd făcu ochi, împins în coastă de un mucalit de alături, fu înştiinţat de acelaşi deştept că satelor care n-au trimis la adunare somnoroşi li s-a distribuit cîte cinci tancuri pentru a organiza o demonstraţie de 9 Mai.
- Iar nouă cîte ne-au revenit? îngheţă de emoţii Filip închipuindu-şi ce-l aşteaptă acasă, dacă rămîne fără tancuri.
– N-ai auzit? turnă gaz pe foc acelaşi Păcală, un tun v-au dat.
Şi conştientul Filip Paiu se ridicase atunci în apărarea intereselor satului. Hotărît se ridicase. Bărbăteşte:

– Cinci tancuri vrem! Şi nimic mai puţin!

Wednesday, May 7, 2014

din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani


7 mai 2003
Pregătesc un nou număr al revistei noastre, „Antoneşti-Curier”, şi mă întîlnesc (la şcoală) cu candidaţii la postul de primar. Mă vizitează, îmi aduc diferite documente, încearcă să mă convingă de loialitatea şi cinstea lor etc. Unul are tremurici în voce şi în mîini, altul se înroşeşte şi transpiră. Mai pe scurt, sunt cuprinşi de emoţii. Mi-am amintit sloganul des repetat: „În politică nu există sentimente, există numai interese”. Nu vreau, adică nu pot, să-l înţeleg, cuvînt cu cuvînt. Probabil în politică sentimentele sunt subordonate intereselor. Asta da, am văzut-o aievea.
Nu numai în satul meu, ci şi în ţara mea, şi în Europa, şi în America, şi pe-ntregul glob. Interesul poartă fesul, ziceau strămoşii noştri. Iar în fesul acela nu încăpea numai calculul rece, ci şi un mare val de sentimente.
Aşa pare să fie: universul e concentrat şi-ntr-o picătură de rouă. Am mai spus-o.
Mă amuză dorinţa unora de-a conduce, de-a fi „sus” (ha!), de-a „stăpîni”. Fiecare cu boala lui.

Pe 25 mai doi „napoleoni” vor trece în rezervă, iar unul va triumfa. Abia pe 1 iunie îşi va da seama ce-l aşteaptă. 

7 mai 2004
„Cine se răzbună trebuie să sape două morminte” (proverb chinezesc)

Saturday, May 3, 2014

din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

2 mai 2003

La radio V. Gârneţ, într-un interviu, vorbeşte despre dicţionarul scriitorilor basarabeni (39) editat în Cehia. El şi cu V. Ciobanu au făcut selecţia. Criteriul – valoarea. Cei mai tineri au fost optzeciştii. Ceilalţi – să mai crească, zic eu. Iar V.G. zice că nu toţi au fost mulţumiţi de această selecţie. Îl pomeneşte pe Mihai, care a polemizat civilizat cu ei. Mihai e de părere că scriitori cu adevărat valoroşi sunt anume cei mai tineri. Gârneţ se destăinuie că el nu crede în valoarea estetică a poeziilor lui G. Vieru ori L. Lari, dar i-a inclus în dicţionar, fiindcă ei au o influenţă puternică asupra cititorilor din R. Moldova. Fie. De criticat îi critică, dar nu-i poate neglija. Fără comentarii. Referindu-se la acest dicţionar, A. Busuioc spune că el valorează atîta cît cîntăreşte – vreo două-trei sute de grame.

Thursday, May 1, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


1 mai 2004

Basarabia noastră e un spital cu sate şi oraşe blestemate, cu oameni bolnavi şi rătăciţi. Zic şi eu „oameni”, dar poţi să rătăceşti mult prin sat fără să întîlneşti nici un om, iar cînd, totuşi, apare vreo unul, e bătrîn, e vlăguit, e apatic. Case pustii. Morminte părăsite. Copii lepădaţi. Viaţa începe a clocoti abia spre seară. În baruri. Curge rachiu şi-n fosta librărie. La discotecă dansează pe întuneric cu mîinile băgate-n chiloţi, cu ţîţele scoase, cu ochii tulburi. Basarabia mea…