Friday, December 28, 2012

"Moartea lui Moş Gerilă" de Alexei Vakulovski


             La adunarea SRL-ului ,,Să păşim înainte, că înainte era mai bine” a fost rezolvată o singură întrebare: cine merită să fie în anul acesta Moş Gerilă? Spre cinstea lucrătorilor, trebuie să vă spun că toţi vroiau să ia tolba în spate. Ce n-am zice noi, dar să aduci o bucurie în ajun de Anul Nou e un lucru mare, căci, mai ştii, oamenii te vor ţine minte un an întreg, te-or pomeni de bine, poate…dar ce să mai întindem vorba?

            După multe dezbateri, alegerea căzu pe căpăţîna lui Pechea Doagă şi el radia. Nu se simţea omul chiar cel mai destoinic în tot colectivul lor cimentat, dar argumentul principal era în favoarea lui. Pechea avea o înfăţişare, ori un look, cum se zice acum, ce aduce cu bătrînul fermecat din imaginaţia ţopîrlanilor: nişte mustăţi ţapene îi acopereau gura, un nas impunător îi umbrea barba care încă nu avuse timp să crească pînă la măsura trebuincioasă, dar cu vată se pot face minuni – vorba lui Michea Albu, bărbatul felceriţei din sat.
            Zis şi făcut. Au umplut cu daruri un sac mare şi l-au aburcat într-o căruţă. Michea a luat hăţurile, Pechea se înţoli într-un cojoc de culoare vînătă şi… fă bucurie oamenilor. O luară din partea de sus a satului. La primul gospodar Michea a bătut la fereastra din susul casei, iar Pechea a intrat pe uşa din jos şi efectul a fost uluitor. Copiii băteau din palme, gazda chemă mult doriţii oaspeţi la masă, iar soţia lui privea înmărmurită la barba sclipitoare a moşului. După vreo două-trei urări de bine, Moş Gerilă trase un dans în casă de-i rămase urmele cizmelor parcă turnate în bronz pe podea. Toţi erau veseli şi fericiţi, şi cînd ieşeau pe poartă, Michea rosti mişcat:
- Măi, parastasul mă-tii… da tu eşti artist!
Pechea nu binevoi să răspundă.
Cam aşa le merse şi mai departe: într-o casă i-au pus pe gospodari de bine la cale, în alta voiniceşte au urat, în a treia – cu foc au dansat. Au împărţit ei veselie la dreapta şi la stînga, dar, cum se vede, le-a fost scris să întîlnească şi greutăţi. Mă rog, aşa-i viaţa. Bucuria le-a trecut în scîrbă atunci cînd unul din ei sună alarma:
- Opreşte, măi!
- Da ce-i, cumetre?
- D-apoi nu vezi că s-a spart o roată la căruţă?
- Ia-ti, bre, ce oameni! Azvîrl chiroane unde li se nimereşte.
- Dacă-s fără iducaţie… N-ai o roată zapas?
- Cum nu? Ştii doar unde lucrez eu.
I-au salvat nişte pici care în luna aceea duse la capăt studierea aprofundată a ,,Abecedarului”. Micii savanţi le-au lămurit eroilor noştri că roţile căruţei lor nu se sparg măcar să baţi în ele cu un dinte de boroană. Că-s din fier. Tare s-au mirat Pechea şi Michea de dezvoltarea precoce a tinerei generaţii. Chiar începură să dezghioace veşnica întrebare a oului şi a găinii. Dar timpul nu-i cruţa. S-au urnit înainte. Şi tot aşa, ieşind dintr-o casă şi intrînd în alta, Pechea ajunse la adevărul că el, într-adevăr, e Moş Gerilă, iar lui Michea începu să-i pară că el e Alba-ca-Zăpada. Şi, ca să-i fie mai uşor, s-a descălţat din cizme şi o obială mai întinsă se ridicase la rangul de şorţuleţ.
Cînd li s-a deschis următoarea uşă, Pechea a împărţit darurile şi începu se facă nişte semne pe o hîrtie cu lista norocoşilor, cum se vede. Toţi l-au înconjurat privindu-l cu respect, că nu vezi chiar în toată ziua un Moş Gerilă cărturar. El răsuflă uşurat:
- Mai trecem pe la o familie şi gata.
Bărbatul, de, ca bărbatul, toarnă agheazmă de patruzeci de grade. După ce goli paharul, lui Moş Gerilă i se păru că-i la nuntă şi a dat să-l azvîrle la pămînt întru sănătatea şi fericirea tinerilor cum văzuse el că se procedează într-un sat de caţapi, dar nimeri în fereastră. Un val de aer rece şi umed intră în casă şi stăpînii făcură feţe posomorîte.
- Asta-i boală cu leac, preacinstiţi gospodari, glumi Pechea, nu mai staţi botoşi.
Dar fu nevoit să-şi ia tălpăşiţa, căci stăpîna casei, auzind că boală-i cu leac, hotărî să înceapă tratamentul.
Cînd au ajuns la ultima casă, Michea a bătut la fereastra din jos, iar Pechea a vrut să intre prin uşa din sus, dar acolo ea lipsea. Au hotărît s-o caute. Michea o căuta pe jos, iar Pechea – pe sus. Ea apăru pe neaşteptate şi Moş Gerilă ateriză în mijlocul casei. Pechea dezgropă ultimul cadou ce se tupilase la fundul sacului. Capul casei l-a îmbrăţişat şi-l sălta în sus pe oaspetele drag, iar stăpîna casei îi trăgea cizmele din picioare, lucru, de altfel, destul de anevoios. Copiii ciripeau bucuroşi:
        - Moş Gerilă! Moş Gerilă! Iar moşul bolborosea un descîntec. Apoi îşi aduse parcă ceva aminte şi strigă cu voce de căpcăun: ,,Micheeeeea! Alllbaaaa!” şi se rezemă de podea. Capul casei se repezi după apă vie, iar copiii plîngeau amar că la dînşii a murit Moş Gerilă. Mai mare blestem nici nu se putea afla pe lumea asta… Iar barba, nepreţuită barbă a lui Moş Gerilă s-a desprins de stăpîn şi a nimerit în mîinile unui flăcăuan de vreo trei ani şi jumătate care se dovedi a fi o fire inventivă de gospodar, căci a început a-şi şterge încălţămintea cu ea. Aşa s-a făcut că vata atît de anevoios procurată de la preaserioasa consoartă a lui Michea Albu a adus pînă la urmă un folos real, pragmatic. Văzînd tragedia lui Moş Gerilă, Alba-ca-Zăpada în cel mai ruşinos mod a dat bir cu fugiţii. A ajuns pînă la căruţă şi s-a prăvălit în ea.
Şi puteau să vadă atunci oamenii cum pe drum, încet, doi cai duceau la grajd un om cu picioarele goale care se tîrau prin omătul moale ce începu să plutească spre pămînt şi care prevestea în noul an o roadă bogată.
La prima adunare a SRL-ului din anul acesta a fost discutată iarăşi o singură întrebare: cum a apărut aşa nitam-nisam şi Alba-ca-Zăpada? Vinovat l-au găsit pe brebantul de Moş Gerilă şi în hotărire au scris că pentru asemenea rol de răspundere Pechea nu-i bun. Trebuie ales altul. Mai sănătos.

Tuesday, December 25, 2012

SERBARE CU RITUAL de Alexei Vakulovski


             
Ce n-ar vorbi lumea, dar omul e o fiinţă extraordinar de originală. Eu încă n-am întîlnit doi reprezentanţi ai speţei umane înzestraţi cu aceleaşi calităţi. Şi deoarece ne aflăm în prag de nou an, vreau să vă povestesc despre prietenul meu Vsevolod Căpăţină, om erudit şi sociabil. Camaradul Vsevolod face parte din acea rară specie de oameni, care ştiu cu siguranţă că zilele noi aduc bucurii noi. Pregătindu-se de revelion, el a frunzărit cîteva enciclopedii, nişte lucrări solide de-ale folcloriştilor şi, înarmat pînă în dinţi cu înţelepciune, a intrat în casa de cultură. Şi nu s-a îmbrăcat cu costumul său de gală adus de un verişor-marinar tocmai din Veneţia, ci, conştient de adevărul că în seara de revelion la unele popoare sunt răspîndite jocurile cu travestitul, şi-a înfăşurat în jurul capului o bucată de pătură pufoasă, a îmbrăcat o pereche de şalvari şi s-a prefăcut într-un turc sadea. Deoarece luna ianuarie e denumită în cinstea lui Ianus, zeul porţilor şi uşilor, stimabilul Căpăţînă, intrînd în hol, se închină în faţa uşii, apoi o izbi cu piciorul, demonstrînd astfel că ştie obiceiurile de pe vremea lui Iulius Caesar şi, totodată, ca om contemporan ce este, le dispreţuieşte total. Clar ca bună ziua, prietenul Vsevolod n-a venit primul la serbare, dar a întîrziat în limitele cuviinţei. Aşa că o sală întreagă a avut fericita ocazie de a-i aprecia tezaurul de informaţii. El hotărî să-i lase pe toţi în urmă şi, conform unei datini din Birmania, înşfăcă o căldare cu apă şi, stropind spectatorii, le ură viaţă îndelungată şi liniştită. Uitase numai că în ţara aceea îndepărtată revelionul vine în aprilie, după perioada ploilor torenţiale, aşa că acolo un strop de apă e binevenit, iar la noi, în miezul iernii, brrr! Îl readuse la realitate un flăcăuan care, cunoscînd numai legile pămîntului, îl smunci o dată de piept că bietul Căpăţină mai era să ragă ca buhaiul din prea frumoasele noastre urături. Memoria lui fenomenală îi semnală că în buzunar are un cărbune şi o scrumbie învelite în polietilenă – datină adusă de pe meleagurile scoţienilor, aşa că azvîrli mangalul în direcţia flăcăului cu apucături de haiduc, vrînd, probabil, să-i spună că anume cărbunele simbolizează căldura. Nu reuşi să scoată şi scrumbia, simbol al belşugului, căci fu nevoit să caute izbăvire într-un horn, pe unde, conform spuselor ţăranilor italieni, intră zîna Befana şi pune mici daruri în ghetele copiilor. Horn în casa de cultură nu era. Aşa că bietul Căpăţînă fu nevoit să facă un salt peste cap şi un pantof de-al lui zbură peste umăr căzînd cu vîrful spre uşă (în Norvegia acest gest le-ar sugera fetelor că în casa lor va fi nuntă). Vsevolod a înţeles că nu-i va fi dat să rămînă celibatar. Deci urma să-şi aleagă o zînă, o floare, o superbă fiinţă cum n-a mai văzut nimeni din moşi-strămoşi, căci nu în zadar i-au zis oamenii Căpăţînă. Roti capul după acele ceasornicului, dar întîlni numai priviri încruntate şi instinctul de autoapărare îi dictă să-şi găsească un refugiu, căci la multe te poţi aştepta de la nişte oameni înfuriaţi. Dar… slavă capului plin de informaţii! Creierul lui, computer supermodern, îi şopti că în mitologia popoarelor care au vieţuit între păduri (celţii, bunăoară, slavii, germanii, triburile din Africa Ecuatorială şi din bazinul fluviului Amazon) credeau că arborii, şi mai ales brazii, sunt înzestraţi cu putere magică. Aşadar, salvarea era în brad. Pînă a ajunge lîngă Alba-ca Zăpada, îl trînti la podea pe Moş-Gerilă, obicei nemaiîntîlnit deocamdată nici la un popor civilizat. Forţele întunericului se apropiau de dînsul încet, dar sigur.
            Vsevolod, înfricoşat, îngînă:
-          Aho, aho, copii şi fraţi,
Staţi puţin şi nu mînaţi,
Lîngă boi v-alăturaţi
Şi cuvîntu-mi ascultaţi…
Rezultatul aşteptat întîrzia şi el, văzînd că puterea fermecată a cuvîntului nu alungă forţa necuratului, hotărî să aducă jertfe pentru a îmbuna spiritele. Victima deveni capătul păturii făcut turban, aruncat pe o creangă de brad. Toţi priveau nedumeriţi, nepricepînd unde a dispărut turcul şotios, iar Vsevolod Căpăţînă sări spre uşă declamînd cu avînt:
-          Roata, măi!
- Hăi! Hăi! îi răspunseră chiar şi pereţii lăcaşului de cultură, iar eroul nostru enciclopedist dădu bir cu fugiţii.
            Acasă, părinţii l-au poftit la masă cu bucate alese: răcituri de cocoş, cartofi cu carne de raţă, gîscă umplută… Dar eruditul Vsevolod le-a lămurit că, după un sănătos obicei al ungurilor, la masa de revelion nu se servesc mîncăruri pregătite din pasăre, căci împreună cu asemenea vietate poate să zboare şi fericirea din casă. Altă vorbă e un purcel, îşi încheie el monologul şi puse mîna pe cuţit, iar sărmanilor părinţi li se înnodă limba în gură, speriindu-se că feciorul vrea să taie porcul. Spaima lor, însă, n-avea nici un suport real. Amicul nostru Vsevolod Căpăţână mai şterse colbul de pe o uitată datină: începu să mănînce usturoi.
            După un pic de reculegere, rezumă:
-          Las’ că nu mai moare nimeni din asta. Mîine mă duc cu semănatul.
Şi se va duce. Numaidecît se va duce. Iar noi vă spunem:
- La anul şi la mulţi ani!

Wednesday, December 12, 2012

profii de literatură-n cancelaria şcolii din sat


Alexei şi Sofia Vakulovski, profesori de limba şi literatura română, la şcoala din Antoneşti, în primii ani de după absolvirea Facultăţii de Filologie, Universitatea de Stat din Chişinău. Anii '70 (cam '73)

Thursday, November 1, 2012

Alexandru Vakulovski, traducere în limba cehă


Alexandru VakulovskiOedip regele mamei lui Freud (Oidipus, král Freudovy matky), Aula, Brašov, 2002
Báseň o nohou
1
je dvanáct hodin je hodina kdy studentské koleje zamykají a já musím odejít od bratra štěstí neexistuje říká nějaký kluk jedné hezké holce proč se neptám a jdu dál je dvanáct hodin v noci a je tak pěkně ulice mě znají a nebojí se jít takhle pozdě v noci se mnou na procházku obklopují mě ze všech stran a já jim vyprávím o divadle života a smrti
2
hýčkali mě jako dítě proto jsem teď tak unavená proto už nepoznávám rodiče když jsem se narodila tátovi bylo mu dvacet devět a teď je moc starý aby byl mým otcem a já jsem řekla mihaiovi brácho nechtěl bys ty být mým tátou? má na to správný věk a já jsem jeho první dítě je mladší než táta kterého nenapadlo mě taky udělat svým prvním dítětem
3
i když je bratr mým tátou musím se vrátit domů doma je moje utkvělá představa a všichni si myslí že tam kde spí je doma
4
o samotě se mluví jen v samotě můj přítel mě zve do literárního kroužku kde se tančí na hrobech a zpívá o samotě chceš abychom my dva spolu založili kroužek ptá se mě a pokračuje budeme v samotě dva budeme číst básně o samotě budeme pít vodku budeme kouřit ne říká ona chci být radši sama
5
je včera je dvanáct hodin a já se vracím s ní od jiné k tátovi ona souhlasila že bude mou matkou ale předtím mi vynadala vyprávím jí jak moc mě pobavily hroudy padající na rakev babičky tenkrát byl táta mladý silný a já jsem ještě nemyslel na jiného tátu tenkrát můj táta plakal a slzy padaly na víko rakve proč mi nevěříš že se mi stýská po babičce chceš být mou babičkou?
6
máma dodnes nepochopí jak můžu být tak nepořádný a házet šaty na zem nebo spát oblečený proč se mám namáhat je lepší spát a přivolat ve snu babičku a pokolikáté už aby mě sama šťastně vedla měkkýma bílýma vrásčitýma ručkama aby mi umyla ruce
7
mami teď na to máš už léta nechceš být mojí babičkou?
8
nezlob se tati vynadej mi když se k tobě vrátím když praštím pěstí do stolu a řeknu ti že jsi prase a že na tebe kašlu nezlob se vynadej mi vynadám ti taky vynadej mi a budeme zase kamarádi
9
ještě píšeš zeptala se mě dneska jedna holka a přitom se měnila z babičky v mámu ještě píšeš řekla a proměnila z housenky v motýla a také odletěla
10
dnes jsem se vrátil a našel tátu mrtvého dneska jsem se vrátil a našel mámu mrtvou dneska tráva přikryla červy z mršin prarodičů dnes jsem se vrátil domů a našel všechny tak mrtvé
11
dnes jsi mi povídal o smrti když jsi byl vedle mne povídal jsi mi o samotě a já už tě nesnáším a každý atom ve mně křičí: VYPADNI
12
dneska jsem se stal pokrevním bratrem s mrtvým má krev se smísila s jeho krví mé tělo vstoupilo do jeho těla jeho tělo vstoupilo do mého otevírám si žíly jako vlněnou přízi vytrhávám je a vrhám je Ježíši k tvým nohám
13
ulice města se rozpalují jako žíly žíly jsou jako ulice ulice jsou jako žížaly znám je všechny je hodina kdy se vracím domů a nikoho tam nenajdu
0
vykřikl jsem POZOR a táta a máma a děda a babička se vyrovnali do řady provedli vpravo hleď všichni mrtví se vytřeštěně dívají na mne který je už ani nevnímá

Báseň o aneb Možná že už jsi umřel
TATI
ty
jsi měl
přijet
dnes
sem do města
TY jsi měl
přijít
DNES ke MNĚ
ale
Tati
čekala jsem
že přijdeš dnes do města a
odvezeš mě domů
pospěš si
řekl mi bratr
dneska
má přijet táta
dneska
můj přítel odešel
a já
tě čekala
že přijdeš
tati
víte já chci
aby můj táta umřel
táta je nemocný
a víte
chtěla bych aby táta sám
spáchal sebevraždu
dnes když se všichni hádali
jsem mluvil a všichni se smáli
víte řekl jsem
já chci aby můj táta umřel
slunce pálilo a já se potil jako zvíře
byl jsem na poušti a neviděl
ani velblouda nikoho
byl jsem sám
nedokázalo se mi zdát ani o několika unavených lidech
jdoucích pískem jako v románech od Fowlese
nevím ani proč táta
ale nebylo mi zle
věděla jsem že musíš přijít
dozvěděla jsem se tati
že jsi ošklivě onemocněl
někdo snad řekl že
už je s tebou konec tati
máš nemocné ledviny a
dneska když jsem si vyšel na balkon zakouřit
nebe a země mi
připadaly jako obrovská nesnesitelná ledvina
s kameny místo hvězd
jsi
nemocný
a já
nemůžu
udělat
nic nic nic
než tohle
radši bys
tati měl umřít
Dante putoval peklem
očistcem rájem až nakonec
spatřil
prostě a jednoduše
nebe plné hvězd
a ty musíš zemřít
tati
v ulicích se mi zatmělo
jako v myšlenkách
dnes všechny mé myšlenky jsou u tebe
včera jsem jedné ženě povědět chtěl
miloval jsem tě a budu milovat
navždy
nikdo a nikdy
to nemůže změnit
ani já
ani ty
ale ty bloudící
myšlenky
nepatřily jí
a
vystupuji z trolejbusu
nohy se
rozběhnou
a všechno jen závisí
na tobě
nevím jestli jsi přijel nebo ne
ale chci dorazit rychleji
otevřít dveře
a i když vždy jsi byl tak klidný
dnes chci otevřít dveře
rozevřít dlaně
tati já chci
otevřít dveře
abych ti řekl

Smrt básně
„Jsi krev mé krve, jsi tělo mého těla. Všechno co činíme je jen pro tvé dobro.“
„Vše, co se děje, je pouze k lepšímu.“
matka roste
v děloze babičky
já umírám
v děloze babičky
zvenku dům vypadal obyčejně všichni jsme viděli jen Otce Věděli jsme že má i jiné syny ale netušili jsme kolik Vedle Otce chyběla Matka Ve městě se o ní začaly říkat fámy Nikdo si ani nedokázal představit že Matka prostě neexistuje nebo už neexistuje
a tehdy
jsem vstoupil
do domu
Věděl jsem že Oni
vědí že musím
přijít já
Pes byl uvázaný
překousal řetěz a vyskočil
aby mě přivítal
Vaše matka
zemřela
pro vás
vy zemřete
pro mne
modlete se
abych neumřel
a budete i vy živí
Hodil jsem tašky na zem V domě bylo ticho Zaklepal jsem na dveře a vyšla matka Jako obvykle tak citlivá a řekla mi jakto že jsem zhubnul že jsem tak hodný chytrý kluk a přitom nemám štěstí Pak vyšel ven otec
nechtěli jsme zemřít Otec nám nosil všechno možné i cigarety a ženy Cigarety došly Ženy odešly a my jsme si přáli aby Otec zemřel Otec se objevil s nožem v ruce a my se modlili aby nás nezabil
pak vyšel otec
stiskl mi ruku
posadil se
a ukázal mi
že vzdálenost mezi
otcem a synem
nikdy nezmizí
Bylo nás hodně a neznali jsme svá jména Samota proto byla pro nás stejná Nikdo se neobtěžoval promluvit nahlas Jedli jsme stejné jídlo měli jsem stejné ženy kouřili stejné cigarety Naše myšlenky byly u našeho Otce Mysleli jsme si někdy že smrt je Matka Matka zemřela a my jsme nechápali proč Otec je živý Když matka je mrtvá jak zemře Otec? Náš život už ztratí smysl když nespatříme Otce mrtvého
přinesl jsem si malého pejska
kterého otec
nikdy
nemůže přivázat
otec mě poslal spát
zítra tě brzy ráno vzbudím
řekl mi dnes otec
pojď budeme psát každý zvlášť
o téhle růži
a pak si básně ukážeme
Já nechci, řekl jsem
Budu psát radši
o tobě
ráno je otec vzhůru ráno chce otec mé básně Čte je a říká bravo Ptá se na knihy které jsem přivezl mluvíme o literatuře Večer mi otec vypráví rodinnou historii od počátků až dodnes Říká mi že se podobám mé matce a že mé básně jsou strašně špatné že nemám pevný charakter a že už budu po celý život takový Nevydám ty řádky které se mu nelíbí
otec se tváří že spí jen aby viděl co dělám matka se vyptává sousedek jak se mi daří
otec řekl vstaň
probuď se
křikl na mne
nikdo mu ale neodpověděl
a tak otec vstoupil
do domu
matka taky vstoupila do domu Smyla s podlahy krev vynadala otci že dělá špínu Vezmi si rýč a Vykopej hrob Je to náš syn My ho milujeme a my ho jako syna musíme pohřbít
My jsme milovali Otce a on miloval nás Otec byl sám a my jsme byli sami Otec nás zabíjel a my jsme zabíjeli otce
POZNÁMKY
1. Když vidíš ptáka letícího mezi mraky chceš aby ten pták byl tvůj. Zabiješ ho, aby byl tvůj.
2. Ta báseň měla všechno. Měla ruce, měla nohy, dělohu i penis, měla matku, měla otce. Otec zabil matku matka zabila otce. Matka i otec zabili syna. Jestli jste nikdy nepocítili SMRT BÁSNĚ, pak jste nikdy nepocítili nic.

překlad © Jitka Lukešová
ukázka z knihy Oedip regele mamei lui Freud
na iLiteratura.cz se souhlasem autora a překladatelky

Thursday, October 18, 2012

Tuesday, October 16, 2012

Catincuța








Catincuța e de fapt motan. Dar are o mutră așa de șmecheră că și noi am crezut că e pisică :)

Înainte de asta am avut două pisici (Dudu și Feghiușca) pe care îi credeam motani :)

Friday, October 12, 2012

Ion Buzu - Şi morţii parcă jucau cărţi acolo


Şi morţii parcă jucau cărţi acolo


1.

Intru în coştireaţa găinilor să văd dacă n-a rămas nimic în treucă. Nu, nu era nimic. Am uitat că găinile mîncau deja de o săptămînă numai buruian. Dar am uitat, că şi ele, găinile, nu mai erau demult.
Alerg în hambar, dau la parte grebla, sapa, lopata şi hîrleţul. Ridic capacul de la butoi şi văd fundul ras. Înclin butoiul, îl scutur, nici un grăunte. Nici măcar un şoarece nu-i, aşa cum apărea de fiecare dată cînd dădeam un căuş de grăunţe la găini. Nici măcar o muscă nu a ieşit din acel butoi. Sunt un prost şi un uituc. Trebuia să-mi dau seama că lucrurile stau aşa.
Dar poate nişte orz, sau lobodă, papură, cornuţi, lăstari de vie ori chiar nişte brebenei. Doar am văzut scroafa cum îndoapă cu poftă brebeneii, şi loboda, şi ştirul, ce, eu nu pot să-i mănînc, sunt mai rău ca o scroafă? Ba nu, ouă. Da, ouă vreau!
Ies titirez în ogradă şi cercetez cu atenţie colţurile acoperişurilor, să văd dacă nu sunt cuiburi de rîndunici. Parcă văd acolo nişte paie adunate căuş. Iau scara de la pod şi o sprijin de perete. Dar nu ajunge pînă la cuib. Ce mă fac? Să fărîm cuibul cu un băţ? Dar vor cădea ouăle de rîndunici şi se vor strica. Las’ că pun scara pe o masă şi, ehehe, în trei minute mănînc ouă prăjite. Îmi frec palmele cu entuziasm, mîndru de ideea mea, la doar 9 ani.
Fixez dîrz scara pe masa din bucătărie. Ridic privirea şi văd cuibul ăla sus de tot, pînă la cer, aproape de Dumnezeu. Mă apuc de urcat şi ajung la cuib. Dar în el nu e nimic. Caut cu mîna în paiele celea şi nu dau de nici un ou, nici o pasăre, nici un vierme, nici o frunză.
De aici de sus, de la o înălţime aproape de Dumnezeu se vede jumătate de sat. Gata! Dumnezeu, asta e! Îmi amintesc cînd m-a dus mama la împărtăşit şi părintele Vitalie a zis că ne dă să mîncăm trupul lui Iisus Hristos şi să bem sîngele lui. Of, dar ce bun a fost sîngele ăla. Am gustat odată o gură de sînge de porc şi mi s-a făcut pe loc greaţă. Dar sîngele lui Iisus, mmm, ce bun e, nici nu se compara cu cel de porc.
Dar acum vreau să mănînc, şi Iisus este Dumnezeu, iar Dumnezeu ajunge la toţi. Că doar e mare, atît de mare şi puternic că nu se termină, chiar dacă ar mînca 20 de ani toţi cei din sat de la noi. Aşa de mare este Dumnezeu. Dar eu acum vreau măcar o bucăţică să mănînc.
Fug la gard să-l strig pe popa Vitalie să-mi dea o bucăţică din Dumnzeu. Că parcă mi-a zis să vin la el nu numai cînd mă împărtăşesc. De aia vin acum, să-mi dea să mănînc din trupul lui Dumnezeu.
Dar cînd dau să-l strig pe popa Vitalie, văd că stau trei oameni în ogradă la dînsul, îmbrăcaţi în soldaţi. Unul din ei leagă un sac plin cu orz. Altul vine cu o două torbe pline în mîini şi îi dă un picior în cur părintelui. În torbe se află nafură! Aiştea 3 fură nafura de la părinte. ÎL fură pe Dumnezeu. Acel care stătea cu mîinile în şolduri se uită la mine.
- Auzi paţancic, ia adă o mătură să facem curăţenie în podnaveţul lui popa ista, că e un gospodar levîi ca papucii lui Lenin.
Eu mă dau în urmă, apoi fug spre hambar unde-s hîrleţele şi furcile. Mă împiedic de masa de la colţul casei pe care am pus scara. Cad şi mă julesc la braţ. Văd o dîră de sînge. Mă uit la ea şi tare bine mai seamănă cu mierea ceea de la împărtăşanie. Ling cu limba dîra de sînge de pe braţ. Nu e chiar aşa greţoasă. Pun buzele la julitură şi mai sug puţin. Totuşi, nu e chiar greţos.



2.

Şi atunci, nopţile erau albe. De fapt, nici nu erau nopţi, nu dormea nimeni din noi, doar aşteptam ziua, chinuindu-ne, zvîrcolindu-ne. Eu îmi priveam stomacul şi îmi părea că se umflă cu un centimetru, doi. Mă îngrozeam. Nu trebuia să adorm. Ştiam despre cei din sat care se umflau, mureau îndată. Se făceau ca nişte mingi de volei şi direct în groapă ajungeau. Eu umblam de colo colo noaptea. Mă holbam în oglindă. Oare a mai crescut stomacul, sau mi se năzare? Îmi sugeam pîntecele. Aşa mai bine! Erau nopţi cu narcotice. Nu din cauza că te simţeai bine. Nu. Erau nopţi de suferinţă, în care trebuia să rămîi treaz, în durere şi slăbiciune şi nebunie, să aştepţi să treacă, să vină dimineaţa şi să înceapă altă zi fără scăpare. Dar numai să nu ajung cu burta umflată. Nopţi în care auzeai cum foametea loveşte în pereţii casei şi cîinii urlă, urlă, se tîrăsc după un gard şi îşi dau suflarea.
Şi atunci i-am cărat cu sania pe badea Colea, şi badea Mitea. I-am cărat, ţepeni. Ieri am stat cu ei la un pahar cu vin, azi cu sania. Şi i-am pus în groapă şi morţii parcă jucau cărţi acolo. Ţepeni cum erau, care în pirostrii, care pe brînci. Iar badea Colea parcă îmi făcea semn cu ochiul să vin şi eu, căci mie tare îmi mai plăcea să joc bilot. Îi băteam pe toţi. Şi lor părea să le fie bine acolo, jucînd bilot la nesfîrşit. Eu tot vroiam să-mi fie bine. Dar m-am scuturat şi am zis „pe altădată”.
Şi atunci am vrut să-mi fac casă la Nistru, să adun cu grebla scoici. Apoi am vrut să-mi fac casă pe trenul spre Polonia, mereu spre Polonia să merg, mereu cu speranţa că voi găsi acolo saci plini. Dar nu ajungeam în Polonia. Polonia nu era, de fapt, Polonia, de aia nu ajungeam.
Şi atunci am vrut să-mi fac casă în podul sovietului sătesc unde erau toţi sacii cu grîu şi grăunţe şi pîine de prin sat. Ăsta îmi era visul. O casă din paie în podul sovietului sătesc.
Şi atunci doar un singur refren ascultam la patefon. „Dă-mi să mănînc ceva.” Dar nu erau dansuri la club, nici nuntă în sat. Totuşi, refrenul ista se auzea în toate casele, în fundul şi în centrul satului, la Nistru. Apoi, s-a întors discul şi refrenul s-a schimbat. „A murit acela, a murit acela, a murit acela.” Şi muzicanţii stăteau întinşi pe şanţ, vîntul sufla în trombon, vîntul sufla în stomacul şi rărunchii lor şi „a murit acela, a murit acela, a murit acela.”


  (Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Sunday, October 7, 2012

Prietenul Antoneștiului, Mugur Grosu, băgat în dubă




și un video de Vlad Petri:




E ca și cum ar dispărea Odaia sau altă parte a satului. Voi ați rămâne indiferenți?

Rușine Bucureștiului, rușine jandarmeriei!

Mugur, Antoneștiul e cu tine!

PS: Rușine se poate citi, de fapt, cu muie.

O plimbare cu tractorul






Șoferul tractorului e Alexandru Bojoncă, fratele poetului Iurie Bojoncă.

Tuesday, October 2, 2012

A înflorit gheorghivanul la Antonești

Ghiorghivan înseamnă liliac și după câte știu, doar la noi în zonă are numele ăsta. De la Gheorghe și Ivan. Și, da, a înflorit. Cum au înflorit și roșiile, și ardeii. Și castanii în Chișinău. Zici că vine vara.

Vinul e mutat în beci. Un vin foarte bun anul ăsta. În alți ani, tata încă nu avea vin de ziua lui. Mâine e ziua lui. Ar fi împlinit 63 de ani. Mama îi va duce la mormânt ghiorghivan. Dumnezeu să-l odihnească în pace.





Monday, October 1, 2012

Eroul zilei




E Marcel, care sparge toată ziua nucile cu dinții.

Despre el și nu numai aici

Monday, September 24, 2012

Victor Țvetov. Antoneşti 1946



Antoneşti 1946. Cu ochii turbaţi, supţi de căpuşe. Şi a venit la vecini şi au strigat şi au cerut mâţa să le prindă şoareci şi mâţa slabă, frumoasă mâţa slabă.

Cum scrie în reţetă: se jupoaie mâţa şi dacă e foamete atât îi de ajuns, apoi se pune în ceaun şi daca e foamete atât e de ajuns.

Şi bunica a ieşit pe poartă şi cei mari şi puternici încercau să-l prindă pe cel mai slab şi mic şi cel mic făcea cercuri şi cei mari făceau cercuri. Adevărat îţi zic că nu ştiu dacă l-au prins, dar am auzit că din degete ies răcituri.

Şi după cum zicea bunica, se lua balegă şi ghinde şi se făceau turte. Antoneşti – sat frumos, dar balegă era greu de găsit şi ghindele erau greu de găsit.

Şi după cum zice bunica, la masă nu rămâneau fărâmituri şi cine avea animale pe acasă era magnat.

Şi după cum zicea bunica, se lua cureaua de piele şi se tăia bucăţi şi se făcea supă la fel şi cu încălţămintea de piele.

Wednesday, September 19, 2012

Poeme din următorul volum al lui Alexandru Vakulovski


Alexandru Vakulovski

Daţi foc la cărţi


(în curs de apariţie la Editura Tracus Arte)

citesc & mănânc

citesc & mănânc frigărui
făcuţi de tata
citesc făcuţi de tata şi îmi
amintesc de tata

mă gândesc că atunci
când citeşti şi mănânci
te îngraşi

frigăruii sunt din carne de porc
care trebuia să aibă săracu’ şi el un nume

tu citeşti bă sau mănânci?
mă întreabă tata

mănânc şi citesc
dar ce va zice tata?




citesc & mă rog

citesc
mă întind ca pe o saltea strânsă
putredă Iisuse la picioarele tale
culcă-te pe mine ca pe o târfă
Iisuse citesc & mă rog Iisuse
între timp îmi amintesc că
iubita mea spunea că totul
ar fi bine dacă mi s-ar face
un transplant de creier şi
Doamne am zis creierul lui
Iisus creierul lui Iisus
Doamne ca să-i fut pe
toţi
            m
            ă
c i t     e u     e s c
            r
            o
            g
fac cruce cu cuţitul pe tine
Doamne şi te tai
ca pe o pâine caldă
te mănânc Doamne şi
te citesc
îţi beau sângele
sunt pătat Doamne
pe dinăuntru tot cu
sângele tău
ştiu că sunt vinovat
Doamne dar te citesc
în fiecare zi cu
cuţitul în piept
în inimă în intestine
Doamne eşti gol ca
o păpuşă gonflabilă
îţi beau sângele şi te
citesc

citesc:
Doamne Iisuse Christoase
Doamne Iisuse Christoase
cămaşă lungă albă
dă-mi o zi să o port
dă-mi tatuajele de pe
mâini şi picioare

citesc:
sufletul tău gol Iisuse
tu eşti litera Şi
spaţiul gol dintre rânduri

citesc: eşti dat dracului Doamne!




citesc & mă îmbolnăvesc

pe bune

parcă cineva pe dinăuntru
cu o mânuţă
îmi strânge încet
vertebrele

mă îmbolnăvesc,
încep să mă îmbolnăvesc rău

parcă cineva îşi ridică
palmele pe creierul meu
şi îmi mângâie ridurile
pe dinăuntru

încep să
citesc poezie!
îţi dai seama?
sunt bolnav rău de tot

îmi tremură mâinile
mâinile mele!
mă dor ochii pe dinăuntru
mi-s grele oasele

sunt obo
sunt plicti

cineva creşte în mine
cineva mă fute din
interior

doar ţi-am zis ţi-am zis
cuvinte cuvin
citeşte ‘nainte



Mortu a Est (sau Cugetări)

înainte de luptă:

1) ţăranii lui Ştefan cel Mare
stau împotriva vântului
în faţa unor ruguri de cânepă

Ştefan cel Mare nu reuşeşte să urce pe
cal

2) Eminescu cară saci în
portul din Giurgiu. Se
opreşte se şterge de transpi-
raţie cu o batistă murdară.

după luptă:

1) acum Leonida Lari
se cunună cu Ştefan cel Mare!

2) E, Mi, Nes cu câţiva amici
fugăresc nişte arici
alearg-aricii pe câmpii
E: Mi, Nes cu 2000!

(Foto: Al. Bîtcă)

Friday, September 14, 2012

Cântecul cocoșului





GRIGORE MORARU (n. 1921):


Un bărbat din Palanca, ori din Tudora,
simţi lângă o casă miros de carne prăjită.

Intră şi văzu cum unul
cu minţile pierdute împinse
un copil în cuptor şi
se pregătea să-l mănânce.

În satul nostru parcă n-au fost asemenea cazuri,
deşi oamenii se umflau de foame şi se stingeau zilnic.

Vă puteţi închipui un sat în care nu se aude
cântat de cocoş?

(Din volumul În gura foametei de Alexei Vakulovski)

Thursday, September 6, 2012

Foametea de Felicia Nedzelschi


În autobuzul vechişor e cald şi năduh. În drum spre Orhei, autobuzul trece pe podul galben de peste Răut şi ridică colb. Roata dă peste un hop, o groapă de drum de ţară şi se zgâlţâie autobuzul de sar pe scaun ca o broască. Nepoţii râd şi spun „Bunelu’ s-a speriat, bunelu’ s-a speriat!”. Ce să le faci, că-s copii. Cum să-nţeleagă ei că mie mi-o murit şi cea din urmă sor mai mititică, da’ şi ce să-nţeleagă că-s mărunţei încă şi moartea-i departe de ei.
Stâncile Orheiului le las în urmă, parcă-s bucăţi de ozonac dat cu pudră şi olecuţă mucegăite, uscate de vânt. Caut cu ochii casa care-am făcut-o cu fratimio, şi el mort săracu’, pentru draga de sormea, proaspăt măritată cu un profesor de clase primare de prin  faţa locului. Casă cu poartă albastră cu struguri, de la deal de biserică, mică şi joasă, cu streaşina plină de cuiburi de rândunele.
E în casă, galbenă ca felia de gutuie cu sicriul plin de gheorghine. Stăm la priveghi şi lumea bea vinul din pahare curate, ard nişte lumânări şi oglinzile-s acoperite cu pânză albă. Pentru aşa pânză albă prin 46 puteau să te taie şi să nu mai ştie nimeni de tine. Nicoleta aduce câte o bucăţică de mâine mie şi copiilor. Sorin muşcă din pâine şi firimituri mari, pufoase ca fulgii, cad pe covor. El se uită la ele şi dă cu piciorul fărimiturile sub scaun.
- Gata, îi curat, - zice şi se şterge pe gură, - Nu mai vreau. Pâinea aceea o dă la o parte. Pâinea aceea e o frunză uscată.
- Ia pâinea şi mănâncă, - îi spun. Mă aplec şi strâng de pe covor firimiturile, suflu în ele să le curăţ de colb şi le pun în gură. Ochii lui Sorin sunt două farfurioare pline de mirare. Ies din tindă abia molfăind bucata de mâine. Tinda miroase a busuioc, a casă, a Antoneşti.
****
Calea aerului din gură-n stomac e liberă şi curată. Busuiocul din poartă miroase atât de frumos, încât stomacul şi aşa chinuit, a uruit prelung. Mirosul sfânt exorcizează duhurile păcatului mare a poftei lacome. Ierburile de la poarta lui Gicu sunt cam rupte şi răvăşite. Busuiocul acela îl dau cu piciorul şi apăs din toată puterile rămase poarta de fier.
- Grivei, Grivei, na na, - chem câinele, dar nu mă întâmpină nici un lătrat. Trifoiul din ogradă-i aproape chel. Merge pe cărarea bătătorită şi bat în ochiul ferestrei ridicându-mă în vârful degetelor.
- Tanti Agafia! Gicu-i acasă?
Tanti Agafia deschide fereastra anevoie. Faţa ei e ascuţită ca a unui şobolan şi pielea-i subţire ca o foaie de ţigară a lui bunelu’.
- Du-te acasă, măi. Lasă-l pe Gicu că-i vai de capul lui. Foametea asta nu-ţi face tovarăşi, numai duşmani, - mi-a spus.
Agafia închide fereastra. Fereastra aceea e cerul care s-a închis deasupra mea. Întorc spatele casei şi caut câinele. Vreau să am un prieten, vreau să îmbrăţişez câinele, să mă joc cu el ca vara trecută. În trifoiul gălbui se vedea ceva, o cârpă surie, ca de catifea. Pare moale şi mâna mi se întinde spre dânsa. Cârpa e plină de sânge şi abia peste câteva clipe îmi dau seama că e urechea lui Grivei. Urechea lui grivei a însemnat toată frica de foamete. Din hogeacul Agafiei iese fum şi ute a păr ars. Mi-a pus prietenul pe foc.
Mă întorc acasă pe lângă lutărie. Lutul acela e aşa de moale, ca o turtă dulce unsă cu caramelă. Vreau atât de mult o turtă dulce. Pe drumul satului e pustiu şi-n capătul uliţei se aude o hodorogeală. Din dealul dinspre biserică se ridică colbul. Praqful acela seamănă cu făina de popşoi din care mama făcea mmăligă. Stomacul mi se strânge ca un arici într-un ghem. Ariciul se întoarce în stomac de pe-o parte pe alta. Praful se tot ridică şi parcă din el apre o căruţă abia târâită de o iapă slăbănoagă. Pe ochiul ei stă o muscă grasă, mare cât o alună. Muştele nu suferă de foamete.
- Du-te din drum, - horcăie nea’ Mircea, strângând tare hăţurile iepei.
Eu fac doi paşi înapoi şi pietrele din drum mi se bagă printre degetele goale. În căruţă, cu capul ca un zămos copt, stă un om mort. Mama mi-a spus că mor oamenii, dar eu nu am văzut nici unul murind până atunci. Omul e gol şi picioarele lui se târăsc prin făina drumului. Călcâiele îi trag două linii paralele spre cimitir, linii care nu se intersectează.
Acasă nu mai sunt covoare. Într-o zi, tata a venit şi le-a scos din ţinte, le-a făcut sul şi le-a pus deoparte. A lut şi ţolul de pe laviţă. A doua zi nu l-am mai văzut. A plecat cu un tren mare cu tot cu covoare şi acum în casă strigăm „auuu” şi pereţii răspund „u-u-u” ca nişte bufniţe. Pe urmă tata a venit, fără covoare şi fără mâna stângă, dar cu o torbă mică cu cartofi. Toţi erau ca sticla, cu puncte negre pe ei. Tata le-a luat cu grijă, a scos o mână şi a pus-o pe masă, dar celelalte le-a îngropat în grădină.
În tindă mama mulge vaca. I-am numărat coastele până la şapte şi m-am oprit ele se ridică când văcuţa respiră. Mama a adunat jumătate de cană de lapte.
- Na, bea un gât, da’ numa’ unu’.
Beau cuminte, dar ariciul din stomac l-a supt pe tot, parcă nici n-a fost.
- Acum du-le la ceilalţi şi spune-le să bea încet şi câte un gât. Eu duc încet, dar laptele miroase aşa frumos, a cald. Gura mi se duce la cana de fier, vreau să-mi adăp ariciul din stomac. Beau cu gâturi mari, laptele nu mai încape în gură şi curge pe piept şi pe bărbie, apoi pe podea. Podeaua sură de sub mine are pistrui albi. Iau cana de la gură şi o văd pe Ilinca, sora mea. Laptele s-a mutat din cană în albuşul ochilor ei.
- Badea, vreau şi eu, - şopteşte Ilinca şi face un pas spre mine. Dar cana era deja uscată, uscată ca buzele Ilincăi. Mama iese din tindă şi părul ei, care era cândva dus cât două braţe de-ale mele, acuma cade bucăţi. Ea tace şi se uită când la mine, când la Ilinca şi-apoi îşi mută ochii obosiţi la Spiriduş care stă pe podea şi se joacă c-un ciocălău.
- Săracii mei, - spune şi-şi lasă mâinile.
***
Caut lobodă de câteva ceasuri. Ilinca umblă după mine şi scânceşte şi tot repetă „Mi-i a mânca, mi-ai a mânca”. O iau de mână şi spun „Rabdă, mama o să ne facă mămăligă diseară”, şi cum aude Ilinca şterge ochii cu palma ei mică şi merge din urma mea numai oftând încetişor. Parcă-i o păpădie micuţă care se ofileşte cu părul ei pufos şi galben. Şi parcă uită ce i-am spus şi îngână iar „Mi-i a mânca, badea, tare-tare” şi boceşte tare din toţi rărunchii.
- Mi-i somn, badea, - spune. Mi-i tare somn. Ilinca dă să se culce direct în câmp.
- Nu te culca! – strig la dânsa şi singur nu înţeleg de ce. Scoală, acuş mergem acasă şi mâncăm o mămăligă mare şi bună, ia cât soarele de mare.
Într-o râpă găsesc nişte podbal şi un firicel de lobodă. Faţa sură mi se luminează de-ndată, îmi vine să-l mănânc crud podbalul cela, dar îl rup cu grijă şi-l bag în sân. Ridic ochii şi simt cum mâna lui Dumnezeu îmi dă un cadou. Pe-o creangă de frasin stă o vrabie vie şi grăsuţă. Mi-aduc aminte cum împroşcam cu pietre-n vrăbii împreună cu Gicu şi-mi spun „Amu-i amu”, iau o piatră de pe jos şi ochesc oleacă mai sus de capul vrabiei.
***
- Şi-am mai strâns lobodă în seara aceea şi oleacă de covrigei de papură. Mama ne-a făcut mămăligă verde, iar vrabia aceea i-am dat-o Ilincăi. Eu am mâncat numai lipii de lobodă cu podbal. Până nu s-a lăsat iarna, mă mai duceam după buruiene, mure, ciori şi scoici pân’ la Nistru. Şi-apoi în iarna aceea a murit tata, ostenit şi flămând, că a trecut şi prin război. Dar foametea era un război tot aşa de mare, război care secera femei, copii, bătrâni, numa’ grâu nu secera.
Sorin stă la masă şi se uită la pâine lung, cu ochii mari. Apoi mi-o întinde mie:
- Mănâncă, bunelu’, să nu fii flămând.

 (Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)


Blogul Feliciei