Thursday, July 25, 2013

Din jurnalul lui tata, azi, da-n alt an


25 iulie 2003

            La Chişinău s-a desfăşurat un festival al cîntecului patrioticnintitulat „Cîntecele Credinţei, Speranţei şi Iubirii”. 95 la sută din cîntece au fost „zise” în limba rusă. Care patriotism? mă întreb. Care speranţă? Care Iubire?”

Monday, July 22, 2013

Din jurnalul lui tata, azi, da-n alt an


„22 iulie 2003
Azi căţeluşul nostru fu botezat. El deveni Tiuk. Ne-am gîndit la mai multe nume-porecle şi l-am chemat la noi cu aceste porecle. S-a apropiat doar atunci cînd îl strigam Tiuk. De două ori s-a repetat procedeul. Deci e Tiuk. Interesant, cum va reacţiona Mihai, doar Tiuk e numele revistei lui”
„22 iulie 2004
Ieri, spre seară, apare Mikel Chertudi. Mi-a spus că pleacă, va lucra la Chişinău, şeful unui proiect, va avea pe mîna lui bani etc. L-am felicitat, mi-a mulţumit că l-am învăţat. Nu numai româna. Cînd a plecat, mi-a lăsat pe masă o foaie pe care a desenat un soare şi o carte deschisă. Înăuntru e scris:
„Domnule Alexei,
            Cuvinte n-am eu destule ca să vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine în ultimii 2 ani. Mi-aţi deschis o fereastră nouă spre o lume pe care nu o cunoşteam. Aţi răbdat cînd greşeam, aţi zîmbit cînd mi-era greu să pronunţ un cuvînt (ca să mă încurajaţi… sper…) sau să înţeleg un concept în graiul vostru. Dar, cel mai important, l-aţi făcut pe un american să se simtă un pic mai comod, mai acasă într-o comunitate străină. Şi asta e mult. Limba asta n-am s-o uit niciodată! N-am cum!
            Ne mai vedem. Numai bine! Mikel”.
           

Tata l-a învăţat româna pe Mikel, care, după discursul său oficial – în română – din Chişinău, a fost căutat de ambasadorul SUA din R. Moldova, care l-a felicitat aşa: „E prima oară cînd văd că un voluntar american vorbeşte mai bine limba ţării în care lucrează decît preşedintele acelei ţări!”

Tuesday, July 16, 2013

În Tiuk! următor - BASM de Alexei Vakulovski


Alexei Vakulovski

Basm

            Şi se lăsă urgia asupra ţării. Un teribil balaur strînse toate izvoarele şi le da oamenilor apă numai după ce-şi primea jertfa de sînge: o dată pe an oamenii erau nevoiţi să ducă balaurului nouă fete şi nouă flăcăi. Cele mai frumoase. Cei mai vrednici. Şi oamenii plăteau, erau nevoiţi să plătească tributul. Duceau jertfa, se întorceau cu capul plecat şi nu-şi mai reveneau pînă la moarte. Cînd se termina anul, alţii mergeau cu plata sîngelui, alţii veneau cu capul în pămînt, alţii erau devoraţi, alţii se uscau de scîrbă şi de ruşine… dar n-aveau ce face.
            Fără apă nu poţi trăi… Balaurul nu iartă.
            După multă oropsire, oamenii începură să se întrebe ce vrea, de fapt, balaurul ăla. Balaurul ăla voia să afle răspunsul la o singură întrebare, care-i părea teribil de simplă: ce e cel mai important pentru voi, oamenii, pe pămîntul acesta?
            Şi fetele alea fermecătoare, şi flăcăii ăia ca nucul duceau răspunsul sfatului satului: fericire ne trebuie, dragoste ne trebuie, bucurie ne trebuie, bogăţii ne trebuie, prietenie ne trebuie, slavă ne trebuie, autoritate ne trebuie, putere ne trebuie, tandreţe ne trebuie, frumuseţe ne trebuie, energie ne trebuie, isteţime ne trebuie, grație ne trebuie, voinţă ne trebuie, inteligență ne trebuie…
            Oamenii duceau mesajul lor, balaurul îi asculta şi-n devora. Îşi umplea stomacul, apoi cugeta tot anul următor la prostia omenească.
            S-au adunat bătrînii ţării, s-au sfătuit şi şi-au recunoscut neputinţa. Au hotărît să trimită în lumea largă bărbaţi tineri şi puternici, ca să afle răspuns la întrebarea care cere jertfe.
            Şi s-au dus bărbaţii în lume, unde i-au dus ochii. Se întorceau cu problema rezolvată de cei mai mari înţelepţi de pe pămînt. Balauru-i asculta, se făcea că zîmbeşte şi-şi umplea burta cu fetele de vis şi flăcăii de poveste.
Ţara plîngea. Ţara se topea. Ţara dispera.
O ceaţă a neputinţei se lăsa asupra plaiului, o ceaţă a durerii, a pierzaniei, a deznădejdii. Oamenii se gîndeau să-şi pună capăt zilelor, ca să scape de urgia în care au nimerit.
Au hotărît că aceşti nouă fete şi nouă flăcăi sunt ultima jertfă pe care o mai fac. S-au apropiat de peştera balaurului şi s-au oprit. Le tremurau picioarele. Cei ajunşi acolo acum nu mai erau dintre cei mai virtuoşi.
Cei aduşi ca jertfă plîngeau, satul plîngea, balaurul nu se arăta, nemilosul. De undeva din mulţime apăru un copil firav, cu ochi visători, care păşi spre fiara înfiorătoare. Balaurul îl ridică la nivelul ochilor, îl privi curios şi-l întrebă:
- De unde te-ai luat, puiule?
- Nu-s puiul tău, am venit să-mi salvez mama.
- Du-te unde vrei, moleculo, dar dacă mi-ai nimerit în labe eşti dator să răspunzi la întrebarea mea. Ce e cel mai de preţ lucru pentru voi, oamenii?
- Sănătatea, a spus puştiul.
O lumină se lăsă peste Pămînt. Dispărură graniţele, oamenii ieşiră veseli şi plini de viaţă. Soarele lumina fericirea de pe feţele lor.
Copilul se pomeni undeva sus, pe un soclu imaginar. Toţi îl aclamau: „Salvatorul nostru! Salvatorule!”
El se înroși şi dispăru în mulţime… 

Friday, July 12, 2013

***

„speranţa de viaţă la bărbaţi e de 57 de ani”
scria tata cu vreo 2 ani înainte să moară
„deci bărbaţii aşteaptă pensia la 8 ani după moarte”, scria
dedesubt

tata a murit cu 5 luni înainte să împlinească 57 de ani…
            la anu’ se vor face 8 ani fără tata
            la anu’ tata ar fi ieşit la pensie
şi statul ar fi trebuit să înceapă să-i returneze datoriile

Saturday, July 6, 2013

În gura foametei la Antonești

Un volum din În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor  de Alexei Vakulovski, ediția a II-a, Editura Tracus Arte, a ajuns la Antonești. Prin Chișinău doar în trecere. Sperăm în curând să ajungă mai multe exemplare și să rămână :) Ne-a plăcut.

Monday, July 1, 2013

Din jurnalul lui tata, azi, da-n alt an:


Mă întorc şi văd că apa din poloboc curge.
            - Ce dobitoc a scos cepul?
            - Tu.
            - Eu? Hm. Dară lasă să curgă…