Tuesday, September 30, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

30 sept. 2013

Vîrcolacii se-nvîrtesc
                           în jurul meu.
                Nu ştiu ce vor,
                              dar nu-i strivesc.

Thursday, September 25, 2014

Azi - COPIII FOAMETEI la Teatrul Naţional M.Eminescu din Ch., intrare liberă!

Ghenadie Galca, unul din actorii care joacă în COPIII FOAMETEI de Alexei Vakulovski, anunţă:

"Azi, la ora 16.00, in Sala Mica a Teatrului National se va juca " Copiii Foametei. Marturii"!!!
Intrare libera. Sa nu spuneti ca nu v-am zis!"

Wednesday, September 24, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


24 septembrie 2003
80 la sută din victimele traficului de persoane provin din sate.
***
D. a fost paznic vara asta. A păzit harbujii fratelui său mai mic, V. S-au înţeles să-i plătească 200 de lei. Într-o lună întreagă a lipsit doar 2 zile, cînd l-a înmormîntat pe cumnatu-său, I. Pentru lipsa „nemotivată”, frăţiorul l-a amendat cu 20 de lei. D fierbe că acela „i-a dat” numai 180 de lei. „200 de lei pentru o lună întreagă trăită între harbuji nu-ţi par o înjurătură?” - „Nu, aşa ne-am înţeles”.
 ***
Duminica trecută, V. a făcut nuntă fetei lui. A fost şi D., bineînţeles. E frate. „Revoluţie” la nuntă a făcut A., soţia lui D. El a venit acasă. Şi a dormit. 

Monday, September 22, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an

22 septembrie 2003
Nu-mi pot imagina cum ar putea un poet să-i citească mamei sale poeziile sale despre mamă/închinate mamei.
Nu-mi pot imagina, dar l-am văzut pe unul din generaţia noastră… – băloasă imagine…

Saturday, September 20, 2014

Cronică de Aurelia Borzin la COPIII FOAMETEI de Alexei Vakulovski

aici:
http://revista.md/o-lectie-de-supravietuire-intre-canibalism-si-poezie/



O lecție de supraviețuire între canibalism şi poezie

By Aurelia Borzin 

Pentru oamenii din vremea foametei o bucată de pâine era… absolutul
Rădăcini de papură, bețe de răsărită, ciocleji, macuc, buruieni, lobodă, urzică, știr, ghindă, lăstar de covrigei – un fel de iarbă, rumeguș, coajă de copac, ștevie, troscot, scoici din Nistru și… poftă bună! Nu este doar un lexic de termeni botanici. Cu acestea „își potoleau” foamea locuitorii din satul Antonești, raionul Ștefan Vodă, pe timpul foametei din ’46-’47. În disperare, au ajuns să-și mănânce până și opincile, să mănânce ciori, țistari, câini, mâțe și… oameni. „Doamne ferește!”  
„Unii nici acum nu o să aprecieze curajul nostru”
După anii ’90 am avut libertatea să vorbim despre lucruri care până atunci ne erau interzise. Ba mai mult, era de datoria noastră să vorbim, pe orice cale, prin orice mijloace. Cu toate acestea, abia după atâția ani de libertate, pe scena unui teatru național de la noi se joacă un spectacol care abordează o temă atât de dureroasă și de traumatizantă din istoria noastră. Este vorba despre spectacolul „Copiii foametei. Mărturii”, după romanul regretatului Alexei Vakulovski.
„Unii nici acum nu o să aprecieze curajul nostru, este de părere regizoarea spectacolului, Luminița Țâcu. Vor spune că încă nu e timpul și încă nu avem dreptul. Eu cred că era demult timpul de așa ceva. După ’90 am putut să ne luăm dreptul de a fi liberi și să luăm atitudine față de tot ceea ce s-a întâmplat, față de istoria pe care au trăit-o bunicii și străbunicii noștri, față de identitatea noastră. Faptul că se întâmplă abia acum acest spectacol – mai bine mai târziu decât niciodată. Altfel, riscăm să mai stăm câţiva ani în beznă sau, mai grav, în nunți și cumetrii.”
Publicul a fost obişnuit cu un alt gen de teatru…
„Copiii foametei. Mărturii” este un spectacol-document, bazat în totalitate pe mărturiile supraviețuitorilor foametei din ’46-’47. Actorii, mai exact echipa tânără a Teatrului Național „Mihai Eminescu”, nu au jucat niște roluri, ci au povestit istorii, povești de viață… adevărate, oricât de incredibile, fanteziste sau suprarealiste ar putea să pară: tot câmpul era presărat cu trupuri umflate de oameni și cai – „Mai ceva ca după război!”, mama care ucide un copil pentru a-și hrăni propriii copii – „E numai carnea mea! Nu vă dau nicio bucățică!”, strigând înnebunită deasupra leșului, de teamă că oamenii care au descoperit-o ar putea să pretindă această hrană etc. Este un spectacol aproape lipsit de joc actoricesc, în sensul clasic al cuvântului. Pe de altă parte, Luminița Țâcu a încercat să depășească limitele teatrului-document și să îmbine două forme de joc: mărturiile și naraţiunea.
Majoritatea publicului vine la teatru pentru că vrea să se distreze sau așteaptă să vadă ceva spectaculos, senzațional. Probabil, din cauză că la Chişinău s-au montat până acum puţine spectacole-document şi acestea au fost jucate pentru un public restrâns. În acest caz, temerea regizoarei este justificată: „Din moment ce am obișnuit publicul cu un anume fel de spectacole, acum e riscant să-i dai altceva. Deși eu mi-am asumat acest risc”.

„Toate de acolo ni se trag, de la acea foamete”
Unii istorici spun că foametea din ’46-’47 nu a fost atât un fenomen natural, cât un mecanism pervers creat de maşinăria birocratică a Kremlinului, pentru care vieţile oamenilor simpli nu erau deloc o prioritate. La fel ca foametea din ’30, care a ucis milioane de ucraineni, acest „golodomor” al nostru a fost admis pentru a ne disciplina ţăranii şi a-i sili să adere la colhoz. „Activiştii ne-au măturat podurile! Ne-au lăsat cu dinții la stele! Nici la puiul cel de șarpe nu-i dorim aşa ceva!” „Au vrut să ne măture de pe fața pământului și numai cei cu vacă la casă au scăpat!” – vaca fiind şi o sursă de hrană, dar şi de căldură în timpul acelei cumplite ierni din ’46-’47 – „Am adus-o în casă şi ne încălzeam la răsuflarea ei”. Cu toate acestea, oamenii nu acuză, nu judecă sistemul. Ei mărturisesc: „Era pe vremea lui Stalin”.
A supravieţui nu însemna doar să ai tăria și curajul să înfrunţi acel coșmar, ci și să rămâi om. Pentru că moralitatea şi conştiinţa unora a fost într-atât de desfigurată, încât ajungeau să-şi trădeze membrii familiei ca să se salveze pe sine, ca mama care s-a dus de la casă luând vaca cu ea şi lăsându-şi copiii în voia morţii. Alţii furau copii pentru a-şi potoli foamea sau îşi mâncau propriiile progenituri: „Vin’ la mama să te legene” şi… hap! La un moment dat, unul dintre protagonişti are un moment de reflecţie, care reconstituie o legătură logică între acea foamete şi prezent: „Şi ne mai mirăm că azi se întâmplă atâtea crime. Toate de acolo ni se trag, de la acea foamete”. S-ar putea să aibă dreptate naratorul. Şi noi, cei de astăzi, produsul acelor generaţii traumatizate, păstrăm în adâncurile fiinţei noastre ca pe un handicap reminiscenţele foametei aceleia. Dar tot acele vremuri ne-au învăţat să supravieţuim.

„Oamenii sunt mai puternici ca oțelul”
Dincolo de grozăvii inimaginabile, fiecare dintre noi are ce învăţa din acest spectacol când este vorba de sinceritate, sacrificiu, nobleţe, omenie. „Foametea nu are față omenească, dar ea m-a învățat să cred în oameni. Oamenii, cu adevărat, câteodată sunt mai puternici ca oțelul”, mărturiseşte o protagonistă, străină în Antoneşti, dar pentru care locuitorii satului s-au solidarizat ca să o scape de tifos.
Atunci când oamenii nu mai puteau nimic, recurgeau la poezie: „Mi se năzărea că luna-i o pâine mare, albă și că-mi ajunge să-i hrănesc pe toți”. Dictatorul roman Caligula, în interpretarea lui Camus, îşi dorea luna pentru că avea totul, dar nu şi absolutul, iar femeia aceasta nu avea nimic şi atunci o bucată de pâine a devenit pentru ea simbol al absolutului.
Refrenul: „Eu de mamă și de tată/ Nu mă satur niciodată,/ De pe dealul meu cel dulce/ Niciodată nu m-aş duce”, după versurile cântate de Gică Petrescu, devine un laitmotiv. În răspăr cu vorba cântecului, acest spectacol ne prezintă o altă faţă a lucrurilor şi anume că dealul Antoneştilor nu a fost doar „dulce”. Dar anume aceste versuri, un fel de incantaţie reluată la nesfârşit, sau bliţ-amintiri despre anii mai buni, sau vagi crâmpeie de speranţă că foametea se va sfârşi într-o bună zi le insuflau oamenilor încredere şi i-au făcut să reziste.


Aurelia Borzin

Thursday, September 18, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


18 septembrie 2003
În tren. O fată doarme, iar lîngă ea e poşeta ei, deschisă, se vede portofelul. Un individ se plimbă nehotărît încolo-încoace şi se decide. Intră şi fură portofelul. Cînd să iasă – doi buldogi îl înşfacă de-o aripă. Bărbatul înţelege că-i o tehnică „de lucru”pentru a stoarce banii din buzunarul celui care se prinde în plasă, dar n-are ce face – a încercat să fure. Ăia doi îi iau tot ce are mai de valoare – ceasul, banii, pînă şi impermeabilul. Domnişoara se întoarce, cască prefăcut, îl priveşte pe hoţ şi face nişte ochi precum cepele. Hoţul o priveşte şi i se bulbucă şi lui ochii.
            - Lăsaţi-l în pace, zice suferinda zdrahonilor.
             - Ce-i cu tine, Nataliţă? Sunt nedumeriţi companionii ei.
            - E soţul meu, zice ea.
            - A-a-a-a! fac ei. Apoi: – Spune-i să nu ne încurce. Timpu-i aur!

Wednesday, September 17, 2014

Nouă cronică despre vizita Teatrului Naţional de la Ch. la TN Bucureşti (inclusiv cu „Copiii foamei. Mărturii“ de Alexei Vakulovski)

cronica - aici

Despre  „Copiii foamei. Mărturii“ de Alexei Vakulovski:

"Dar în a treia seară, publicul a fost puternic emoţionat de “Copiii foametei. Mărturii”. Spectacolul regizat de tânăra şi foarte talentata creatoare de teatru Luminiţa Ţâcu are la bază mărturii cutremurătoare ale supravieţuitorilor foametei din 1946-1947 din cartea lui Alexei Vakulovski. Cred că acest spectacol e un model de teatru-document. Nouă tineri actori distribuiţi prezintă personaje dintr-un sat din Basarabia, care au trecut printr-o foamete cumplită organizată de puterea sovietică într-un an de secetă. Ca să nu fiu acuzată de subiectivism, redau aici ceea ce a spus, după ce a văzut spectacolul, pe o reţea de socializare fosta mea colegă de la ziar Cristina Diac (istoric), care încearcă, după cum mărturiseşte, să se ţină la curent cu modurile prin care istoria "serioasă" trece în societate (altele decât lucrări academice). Ea nu se aştepta la cine ştie ce: pentru că atunci “când se reprezintă represiunea, de obicei iese ceva strident-grotesc-neverosimil; pentru că, spune ea, “Cartea care stă la baza spectacolului n-am putut să o citesc. Mărturiile nefericiţilor ălora de ţărani basarabeni mi s-au părut de nesuportat. Doar la lectură”. Şi, menţionează Cristina Diac, “Cred că am văzut cea mai inteligentă, emoţionantă şi decentă reprezentare artistică a unui subiect ţinând de trecutul traumatic. Regizor inteligent, actori excelenţi, cu dicţie impecabilă, care au înţeles ce joacă (...). Bravo lor! Păcat că nu se va mai juca la Bucureşti, ar merita pe deplin!”."


Tuesday, September 16, 2014

Dana Ionescu de la Yorick.ro povesteşte cum fu la COPIII FOAMETEI de Alexei Vakulovski, jucată la TN Bucureşti (13 sept. 2014)

aici

Yorick.ro, Revistă săptămânală de teatru. Numărul 232, 16-22 septembrie
Postat de Dana Ionescu in 16 September 2014

Teatrul care nu te lasă „cu dinții la stele“

Adică teatrul care nu te lasă cu buza umflată, am spune noi, care nu te păcălește și care-ți dă mai mult decât iluzia clasică. Teatrul acela de la care pleci, fără să știi, schimbat, teatrul acela care ți-a transmis o neliniște ce tulbură zona de confort a spectatorului care ești. Spectacolele în care se concretizează, sunt, firește, destul de puține. Și, din fericire, foarte diferite în ele.
O mostră de teatru care neliniștește a ajuns săptămâna trecută și la Sala Atelier a Naționalului Bucureștean, în cadrul turneului Teatrului Național din Chișinău la București, odată cu spectacolul „Copiii foamei. Mărturii“ de Alexei Vakulovski, montat la Teatrul Național „Mihai Eminescu“ din Chișinău de talentata regizoare Luminița Țâcu, cunoscută poate mai ales pentru regia producției „Casa M“. O singură reprezentație la București, un succes care se măsoară și în intensitatea ovațiilor de la sfârșit, dar mai ales în intensitatea tăcerii care s-a simțit acut în sală preț de aproape două ore, cât durează spectacolul. Mărturia și mărturisirea s-au întâlnit într-o creație de mare densitate și de o reală intensitate emoțională, creată și prin intermediul „distanțării“ brechtiene, într-un spectacol care trezește din adormire mulții dintre demonii și, de asemenea, dintre îngerii ascunși în noi, oamenii de azi.
Construită pornind de la mărturiile sătenilor din Antonești, raionul Ștefan Vodă, Basarabia, despre foametea din 1946-1947, când au murit în jur de trei sute de mii de oameni, această mostră reușită de teatru documentar exista latent în cartea lui Alexei Vakulovski, „În gura foametei“ (editată în 2011 la ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI şi reeditată în 2013, la Tracus Arte). Trupa de la Naționalul din Chișinău a concretizat această latență, i-a conferit consistență, identitate, un contur cât se poate de precis, dându-i toate datele teatrului ce-ți poate aduce o clipă de grație: poveste, forță, seducție și un adevăr al lui, adevărul acela pe care arta îl pune în joc atunci când e adevărată, adevărul acela despre care scria Peter Brook în „Spațiul gol“. Spectacolul, care a avut premiera în luna mai, merită o viață festivalieră cât mai bogată: calitatea lui e incontestabilă, realizarea artistică este impresionantă, capitolul de istorie pe care-l redeschide rămâne, pentru majoritatea românilor, o necunoscută (e drept, doar una dintre multele necunoscute ale istoriei secolului XX), iar genul pe care-l ilustrează, teatrul documentar, devine, din fericire, din ce în ce mai prezent.
Povești despre viață și despre moarte, despre îngeri și demoni din ceruri și de pe pământ se întretaie cu forță în două ore de mărturisiri făcute cu profesionalism de o trupă care a făcut mai mult decât să-și învețe bine lecția: și-a însușit-o, și-a deslușit-o, și-a desfăcut-o în felii de viață care prind contur pe scena aproape monocromă, unde negrul înghite totul. Și cum altfel? Căci foametea din 1947-1947 a înghițit tot: normalitate, putere, demnitate, iubire, familie, lumină, într-un cuvânt, viață. Deschizând această cutie a Pandorei care este cartea cu mărturii autentice strânse de Alexei Vakulovski, Luminița Țâcu și întreaga echipă plonjează în abisul subumanului, al inumanului, al supraumanului. Oamenii prind chip, absurdul prinde chip, normalitatea se îndepărtează ca într-un coșmar care nu se mai termină. Sătenii din Antonești se luptă să trăiască: uneori, în cazurile fericite, își fierb ghetele și le mănâncă sau culeg ceva papură și o prăjesc în toate felurile posibile; alteori, mor pur și simplu, secerați de foame, precum muzicanții ambulanți găsiți în drum. Ca să nu rămână „cu dinții la stele“, sătenii își activează instinctul animalului de pradă. Foamea le ia tot. Cel mai grav, mințile. Și, în lipsă de orice altceva, omul ajunge să mănânce… om. Pentru exemplificarea urgiei, o mărturie povestită de personajul actorului Alexandru Pleșca: „N-avea lumea saț. S-a lăsat asupra noastră o foamete groaznică. Ne-au luat toată pâinea. Toată. Umblau prin sat, cotrobăiau prin casele oamenilor, luau pâinea și au început oamenii a muri. Cădeau jos din mers și nu se mai ridicau. De foame mureau. Și cei mai sănătoși, mai voinici, abia puteau săpa o groapă. Da’ când duceau mortul la groapă ce vedeau? În groapa proaspăt săpată aproape totdeauna mai găseai câte un mort –doi-trei, câți se întâmplau, puși acolo.“
Ca niște spectre stau actorii unii lângă alții, în picioare, două ore și spun poveștile. Uneori vorbesc fără cuvinte – privesc și gesticulează din interiorul unei lumi care nu e și a noastră, care se expune în fața noastră ca într-o vitrină plină de chinuri. Deși se mișcă, sunt de fapt imobili, încremeniți, suspendați într-un timp care șochează și sfidează rațiunea și credința. Timpul se scurge chinuitor, dureros, căci noi, spectatorii, suntem deja acolo, vedem morții îngrămădiți în gropi, papura tăiată noaptea pe furiș, mama care-și împinge copilul în sobă ca să-l facă friptură, buruienile fierte devenite „mâncare împărătească“, grăunțele ce cad din gura bunelului muribund și ajung în gura înfometată a nepotului, copiii care nu mai apucă nicio firimitură de pâine și rămân „cu dinții la stele“. Imagini decupate din infern, străbătute de câte o fâșie de alb și de „Florile dalbe“, un cântec compus de o fetiță de șase ani pe versurile lui Grigore Vieru. Coloana sonoră semnată de Alexandru Târșu punctează rafinat momentele, teroarea se scurge încet, în viața-istorie și în ficțiunea-teatru, iar sufletul se scurge repede, înainte să-ți dai seama.
Două ore suntem în Antonești, suspendați în timpul foametei. Coșmarul nu se termină și clipele lui se repetă obsesiv. Nici amintirea bucuriei nu mai există, viața rămâne undeva, departe, inaccesibilă. Chipurile actorilor, când în semiobscuritate, când luminate de reflectoare, sunt expresia unei suferințe pe care nici istoria, nici antropologia, nici medicina, nici psihologia n-o pot surprinde în toată adâncimea. Ceea ce poate, în schimb, teatrul.
„Copiii foamei. Mărturii“ nu este nicidecum o demonstrație. Nici urmă de moralism, didacticism sau tezism nu găsim în acest spectacol fără fisură, ca un flux hipnotic, care te acaparează, te revoltă, te înduioșează, te înfurie, te sufocă. Cu minimum de mijloace și maximum de efecte, fără să apeleze la nimic din ce ar putea părea vetust, spectacolul spune povești, nu judecă. Reconstituie și astfel instituie un adevăr care trebuie spus altfel decât îl spune manualul de istorie. Teatrul documentar face asta și, în cazul de față, nimerește cu știință exact la țintă. „Copiii foamei. Mărturii“, experiment care merită repetat, ar trebui să ajungă pe cât mai multe scene. Să sperăm că TNB, care a inițiat această ministagiune a Naționalului din Chișinău, este doar prima oprire.

Teatrul Național „Mihai Eminescu“ din Chișinău
„Copiii foamei. Mărturii“ de Alexei Vakulovski
Regia: Luminița Țâcu
Decorul și costumele: Corina Sărăteanu
Coloana sonoră: Alexandru Târșu
Distribuția:
Doriana Zubcu-Marginean
Snejana Puică
Iurie Focșa
Iurie Radu
Draga-Dumitrița Drumi
Leo Rudenco
Diana Decuseară
Ghenadie Gâlcă

Alexandru Pleșca


Thursday, September 11, 2014

Din jurnalele lui Alexei Vakulovski, ca azi, da-n alţi ani


11 septembrie 2003
Tiuk stă culcat cu ochii plini de durere. Apoi se ridică şi începu să pască mohor şi troscot. Putem zice că s-a trezit medicul în el. Şi putem crede că se va însănătoşi.


11 septembrie 2004
Gîndurile mele bune / nu vor să mă ştie / cînd uit / cine sunt.


12 septembrie 2003
            Am fost la casă nouă la nănaşi. (...) Am discutat cu preotul Roman Bulai unele probleme de religie. E un băiat isteţ preotul acesta al nostru. Nu-i pui degetul în gură şi nici nu-l surprinzi în pilea goală.
***
He-he! Ieşim şi noi în lume: fiecare a patra persoană dată în urmărire generală de Interpol în anul curent este originară din R. Moldova – 621. În străinătate au fost reţinuţi 64 de cetăţeni ai R. Moldova, dintre care au fost extrădaţi 17.
***
42 de militari moldoveni au plecat într-o misiune de 6 luni în Irak. Cel mai în vîrstă dintre ei are 44 de ani, iar cel mai tănăr – 20. Am rămas şocat, însă, de cum vor fi ei remuneraţi. Ofiţerii superiori vor primi o soldă zilnică de 20 de dolari, ofiţerii inferiori – de 15 dolari, iar sergenţii – de 10 dolari. Cînd te gîndeşti că-şi riscă viaţa…
            Pentru comparaţie: Saşa O. lucrează zidar la Odesa vreo 15-20 de zile şi aduce acasă tot 300 de dolari.
            Iar Odesa e atît de aproape de noi. Şi nici nu se împuşcă atît de des pe-acolo…


12 septembrie 2005
Am venit de la spital. Pot să joc fotbal. Pe hîrtie, bineînţeles. Cîrja mi-e un obiect din uniformă. Uneori vreau s-o fac surcele de capul cuiva.
            Citesc, citesc, citesc.
            Foarte greu se întorc filele (...)


13 septembrie 2004
Intră Tolea cu prohabul descheiat.
Săşunea îl vede şi-i spune:
- Încheie saraiu’ că iese buhaiu’!
Bunică-sa moare de rîs.


(lucrare de Al. Pecican)

Wednesday, September 10, 2014

13 septembrie 2014, ora 20:00, la TN Bucureşti - COPIII FOAMETEI de Alexei Vakulovski


Da, pe 13 septembrie 2014, ora 20:00, Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Chişinău va juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti piesa „COPIII FOAMETEI. Mărturii” de Alexei Vakulovski, în regia Luminiţei Ţâcu, cu Doriana Zubcu-Mărginean, Snejana Puică, Iurie Focşa, Iurie Radu, Draga-Dumitriţa Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă şi Alexandru Pleşca.
Bilete, aici

Pe pagina spectacolului sunt poze şi mai multe texte despre premieră, aici


Spectacolul e făcut după cartea „În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor” de Alexei Vakulovski, care a apărut la ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI, Bucureşti, 2011 (prefaţă: Flori Bălănescu) şi la Tracus Arte, de unde o mai puteţi achiziţiona: http://www.tracusarte.ro/?p=1806



Un fragment din carte, citit de Petru Hadârcă, directorul Teatrului Naţional din Chişinău, citit la Biblioteca Naţională: 


Tuesday, September 9, 2014

Monday, September 8, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


8 septembrie 2003
D.E. şi G.A. au auzit că moş P. vinde un porc şi au plecat să se tîrguiască.
- Moş P., am auzit că ai un porc de vînzare.
- Am.
- Şi cu cît îl vinzi?
- Cu cît oi vre eu!
- Şi cît vrei mata?
- Treaba me!
- N-am înţeles! Vinzi porcul ori nu-l vinzi?
- Îl vînd.
- Cu cît îl vinzi?
- Cu cît oi vre eu!
- Şi cît vrei mata?
- Treaba me!
- Cui vrei să vinzi porcul?
- Oamenilor.
- Noi cine suntem?
- Oameni.
- Ne vinzi porcul?
- Vi-l vînd!
- Batem palma?
- Batem.
- Cu cît ni-l vinzi?
- Cu cît oi vre eu!
- Şi cît vrei mata?
- Treaba me!
- Cît costă treaba matale?
- Cît vreu eu!
- Şi cît vrei mata?
- Treaba me!
- Vinzi moşul, porcule?
- Îl vînd.
- Şi cît costă?
- Treaba me!

Saturday, September 6, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


6 septembrie 2005
Acum cîteva zile am călcat într-un ciot de fier. Mi-a pierit pofta de-a sări gardurile, dar azi am aflat că am gangrenă şi stau întins într-un pat din spitalul din Ştefan Vodă. Vecin mi-e Mişulică Cnij din Talmaza, mai încolo oftează moş Popovici din Răscăieţi şi Mişa din Carahasani…
***
Prin 2003 în România se uscau unele rîuri de secetă, iar acum se zice că 2/3 din România s-a ascuns sub ape.
            Mă uit la harta lumii şi văd situaţii apocaliptice. Incendii, inundaţii, cutremure, furtuni, îngheţuri, tornade…

Thursday, September 4, 2014

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an


4 septembrie 2003

            Mergem la şcoală şi Tiuk rămîne singur. Cînd s-a întors S., el urla de singurătate. Apoi veni cu un pui mort. Primi papară – educaţie să nu mănînce pui. Fiindcă puiul, probabil, murise singur, Tiuk stătea osîndit. Cînd l-am văzut, ne-am minunat de emotivitatea lui: avea ochii în lacrimi. Pînă acum l-am alintat cum am putut, apoi ne-a venit mintea la cap şi vrem să-i facem cunoştinţă cu realitatea. Aceste fluxuri şi refluxuri aduc numai rău. Numai fierul se căleşte la schimbarea bruscă de temperaturi. Cei care au inimă nu suportă aceste schimbări aiurite, Iar Tiuk, cum se vede, are inimă. 

Tuesday, September 2, 2014