.jpg)
Yorick.ro, Revistă săptămânală de teatru. Numărul
232, 16-22 septembrie
Postat de Dana Ionescu in 16 September 2014
Teatrul
care nu te lasă „cu dinții la stele“
Adică teatrul care nu
te lasă cu buza umflată, am spune noi, care nu te păcălește și care-ți dă mai
mult decât iluzia clasică. Teatrul acela de la care pleci, fără să știi,
schimbat, teatrul acela care ți-a transmis o neliniște ce tulbură zona de
confort a spectatorului care ești. Spectacolele în care se concretizează, sunt,
firește, destul de puține. Și, din fericire, foarte diferite în ele.
O mostră de teatru care
neliniștește a ajuns săptămâna trecută și la Sala Atelier a Naționalului
Bucureștean, în cadrul turneului Teatrului Național din Chișinău la București,
odată cu spectacolul „Copiii foamei. Mărturii“ de Alexei Vakulovski, montat la
Teatrul Național „Mihai Eminescu“ din Chișinău de talentata regizoare Luminița
Țâcu, cunoscută poate mai ales pentru regia producției „Casa M“. O singură
reprezentație la București, un succes care se măsoară și în intensitatea
ovațiilor de la sfârșit, dar mai ales în intensitatea tăcerii care s-a simțit
acut în sală preț de aproape două ore, cât durează spectacolul. Mărturia și
mărturisirea s-au întâlnit într-o creație de mare densitate și de o reală
intensitate emoțională, creată și prin intermediul „distanțării“ brechtiene,
într-un spectacol care trezește din adormire mulții dintre demonii și, de
asemenea, dintre îngerii ascunși în noi, oamenii de azi.
Construită pornind de
la mărturiile sătenilor din Antonești, raionul Ștefan Vodă, Basarabia, despre
foametea din 1946-1947, când au murit în jur de trei sute de mii de oameni,
această mostră reușită de teatru documentar exista latent în cartea lui Alexei
Vakulovski, „În gura foametei“ (editată în 2011 la ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL
NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI şi reeditată în 2013, la Tracus Arte).
Trupa de la Naționalul din Chișinău a concretizat această latență, i-a conferit
consistență, identitate, un contur cât se poate de precis, dându-i toate datele
teatrului ce-ți poate aduce o clipă de grație: poveste, forță, seducție și un adevăr
al lui, adevărul acela pe care arta îl pune în joc atunci când e adevărată,
adevărul acela despre care scria Peter Brook în „Spațiul gol“. Spectacolul,
care a avut premiera în luna mai, merită o viață festivalieră cât mai bogată:
calitatea lui e incontestabilă, realizarea artistică este impresionantă,
capitolul de istorie pe care-l redeschide rămâne, pentru majoritatea românilor,
o necunoscută (e drept, doar una dintre multele necunoscute ale istoriei
secolului XX), iar genul pe care-l ilustrează, teatrul documentar, devine, din
fericire, din ce în ce mai prezent.
Povești despre viață și
despre moarte, despre îngeri și demoni din ceruri și de pe pământ se întretaie
cu forță în două ore de mărturisiri făcute cu profesionalism de o trupă care a
făcut mai mult decât să-și învețe bine lecția: și-a însușit-o, și-a deslușit-o,
și-a desfăcut-o în felii de viață care prind contur pe scena aproape monocromă,
unde negrul înghite totul. Și cum altfel? Căci foametea din 1947-1947 a înghițit
tot: normalitate, putere, demnitate, iubire, familie, lumină, într-un cuvânt,
viață. Deschizând această cutie a Pandorei care este cartea cu mărturii
autentice strânse de Alexei Vakulovski, Luminița Țâcu și întreaga echipă
plonjează în abisul subumanului, al inumanului, al supraumanului. Oamenii prind
chip, absurdul prinde chip, normalitatea se îndepărtează ca într-un coșmar care
nu se mai termină. Sătenii din Antonești se luptă să trăiască: uneori, în
cazurile fericite, își fierb ghetele și le mănâncă sau culeg ceva papură și o
prăjesc în toate felurile posibile; alteori, mor pur și simplu, secerați de
foame, precum muzicanții ambulanți găsiți în drum. Ca să nu rămână „cu dinții
la stele“, sătenii își activează instinctul animalului de pradă. Foamea le ia
tot. Cel mai grav, mințile. Și, în lipsă de orice altceva, omul ajunge să
mănânce… om. Pentru exemplificarea urgiei, o mărturie povestită de personajul actorului
Alexandru Pleșca: „N-avea lumea saț. S-a lăsat asupra noastră o foamete
groaznică. Ne-au luat toată pâinea. Toată. Umblau prin sat, cotrobăiau prin
casele oamenilor, luau pâinea și au început oamenii a muri. Cădeau jos din mers
și nu se mai ridicau. De foame mureau. Și cei mai sănătoși, mai voinici, abia
puteau săpa o groapă. Da’ când duceau mortul la groapă ce vedeau? În groapa
proaspăt săpată aproape totdeauna mai găseai câte un mort –doi-trei, câți se
întâmplau, puși acolo.“
Ca niște spectre stau
actorii unii lângă alții, în picioare, două ore și spun poveștile. Uneori
vorbesc fără cuvinte – privesc și gesticulează din interiorul unei lumi care nu
e și a noastră, care se expune în fața noastră ca într-o vitrină plină de
chinuri. Deși se mișcă, sunt de fapt imobili, încremeniți, suspendați într-un
timp care șochează și sfidează rațiunea și credința. Timpul se scurge
chinuitor, dureros, căci noi, spectatorii, suntem deja acolo, vedem morții
îngrămădiți în gropi, papura tăiată noaptea pe furiș, mama care-și împinge
copilul în sobă ca să-l facă friptură, buruienile fierte devenite „mâncare
împărătească“, grăunțele ce cad din gura bunelului muribund și ajung în gura
înfometată a nepotului, copiii care nu mai apucă nicio firimitură de pâine și
rămân „cu dinții la stele“. Imagini decupate din infern, străbătute de câte o
fâșie de alb și de „Florile dalbe“, un cântec compus de o fetiță de șase ani pe
versurile lui Grigore Vieru. Coloana sonoră semnată de Alexandru Târșu
punctează rafinat momentele, teroarea se scurge încet, în viața-istorie și în
ficțiunea-teatru, iar sufletul se scurge repede, înainte să-ți dai seama.
Două ore suntem în
Antonești, suspendați în timpul foametei. Coșmarul nu se termină și clipele lui
se repetă obsesiv. Nici amintirea bucuriei nu mai există, viața rămâne undeva,
departe, inaccesibilă. Chipurile actorilor, când în semiobscuritate, când
luminate de reflectoare, sunt expresia unei suferințe pe care nici istoria,
nici antropologia, nici medicina, nici psihologia n-o pot surprinde în toată
adâncimea. Ceea ce poate, în schimb, teatrul.
„Copiii foamei.
Mărturii“ nu este nicidecum o demonstrație. Nici urmă de moralism, didacticism
sau tezism nu găsim în acest spectacol fără fisură, ca un flux hipnotic, care
te acaparează, te revoltă, te înduioșează, te înfurie, te sufocă. Cu minimum de
mijloace și maximum de efecte, fără să apeleze la nimic din ce ar putea părea
vetust, spectacolul spune povești, nu judecă. Reconstituie și astfel instituie
un adevăr care trebuie spus altfel decât îl spune manualul de istorie. Teatrul
documentar face asta și, în cazul de față, nimerește cu știință exact la țintă.
„Copiii foamei. Mărturii“, experiment care merită repetat, ar trebui să ajungă
pe cât mai multe scene. Să sperăm că TNB, care a inițiat această ministagiune a
Naționalului din Chișinău, este doar prima oprire.
Teatrul Național „Mihai Eminescu“ din Chișinău
„Copiii foamei. Mărturii“ de Alexei Vakulovski
Regia: Luminița Țâcu
Decorul și costumele: Corina Sărăteanu
Coloana sonoră: Alexandru Târșu
Distribuția:
Doriana Zubcu-Marginean
Snejana Puică
Iurie Focșa
Iurie Radu
Draga-Dumitrița Drumi
Leo Rudenco
Diana Decuseară
Ghenadie Gâlcă
Alexandru Pleșca
No comments:
Post a Comment