În gura foametei la Cartea cea de toate zilele

Volumul În gura foametei de Alexei Vakulovski a fost prezentat de Cezar Paul-Bădescu în emisiunea Cartea cea de toate zilele. Emisiunea poate fi vizionată aici:

Cartea cea de toate zilele

În gura foametei la Frankfurt

Foto: Cosmin Perţa

Cosmin Perţa: O companie minunata. Cu Radu Vancu, Musina, Bodiu si Vakulovski tatal.

Radu Vancu: Chiar dacă mi-s la Dublin, constat că-s bine mersi și la Frankfurt.Cu Cosmin Perta, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu & Alexei Vakulovski-senior.
Asta viață paralelă!

Buchenwald 1944 - Chișinău 2009

Aici e începutul mărturiei despre foamete a lui Arsenie Banaru, din volumul În gura foametei de Alexei Vakulovski. Amintirile despre foamete încep cu lagărul Buchenwald, unde a fost prizonier Arsenie Banaru. Când a fost capturat, fasciștii i-au rupt mâna. În 2009, pe 8 aprilie, în Comisariatul de Poliție, sector Centru, polițiștii moldoveni îl torturau pe Sergiu Crețu, nepotul lui Arsenie Banaru.

De atunci durează "debandada", adică judecata lui Sergiu cu Poliția. Pe 13 februarie va avea loc o nouă şedinţă de judecată. Aproape 5 ani...

Pe Moldova.org puteţi citi un interviu cu Sergiu, link aici

Succes, Sergiu! Ruşine, Moldova.

Hronicul Găinarilor de Aureliu Busuioc și În gura foametei de Alexei Vakulovski la Teatru Național

Hronicul Găinarilor e un roman foarte fain de Aureliu Busuioc, despre care am scris aici.

E o bucurie mare că Hronicul... se montează în același timp cu În gura foametei. Despre asta a scris Moni Stănilă în Timpul: "Alegerile bune se văd de la început. Două direcţii apucate de Petru Hadârcă, de când a revenit în funcţia de director al teatrului, le văd cu ochiul liber: orientarea spre scriitorii noştri şi valorizarea tinerilor." continuare aici.

Mulţumim, Petru Hadârcă & Luminiţa Ţâcu! Aşteptăm cu nerăbdare ambele spectacole!

Petru Hadârcă în Antonești

La lansarea volumului de mărturii ale supraviețuitorilor, În gura foametei de Alexei Vakulovski, Petru Hadârcă a avut o lectură extraordinară.

Îi mulțumim că și-a găsit timp pentru cenaclul Republica, acolo unde a avut loc lansarea. Nu e ușor pentru un director de Teatru Național să-și împartă timpul. Îi mulțumim și-i rămânem recunoscători.

Iată lectura:


În eventualitatea unei lansări a volumului la Antonești, Petru Hadârcă a spus că ar veni cu plăcere. Dumnealui a mai fost la noi și-și amintește de Alexei Vakulovski. Mai departe noi trebuie să ne organizăm, ar fi frumos un eveniment în locul în care a fost scrisă cartea, de unde vin mărturiile.

În gura foametei la Antonești

Un volum din În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor  de Alexei Vakulovski, ediția a II-a, Editura Tracus Arte, a ajuns la Antonești. Prin Chișinău doar în trecere. Sperăm în curând să ajungă mai multe exemplare și să rămână :) Ne-a plăcut.

"A dat bunul Dumnezeu şi am scăpat de foamete. Tare ne-am mai bucurat. Am răsuflat uşuraţi, dar nu pentru mult timp."

De Înălțarea Domnului și de Ziua Eroilor e bine să ne amintim de cei care au suferit. Unii au scăpat de foamete, ca mai apoi să fie deportați:

„Ne-am pomenit pe neprins de veste duşmani ai poporului”
EUDOCHIA OPREA (n. 1921)

"A dat bunul Dumnezeu şi am scăpat de foamete. Tare ne-am mai bucurat. Am răsuflat uşuraţi, dar nu pentru mult timp. De Satana nu scapi cu una, cu două. Într-o noapte ploioasă din 6 spre 7 iulie 1949 am auzit bătăi în uşa casei. Iese Ştefan şi vede oaspeţi nepoftiţi, care se simţeau stăpâni la noi în casă. Ei ne-au citit un ordin în care se spunea că suntem culaci, adică duşmani ai puterii sovietice. Ne-au împins într-o maşină, dar n-am ajuns departe: maşina se împotmoli într-o groapă în care am stat până dimineaţa. Probabil maşina înţelese că oamenii ce-o mână fac o nelegiuire. Am vrut să luăm un sac de făină cu noi, nişte brânză, căci am înţeles că nu ne duc la odihnă, dar au strigat la noi: „Nelizea!”, nu se poate, adică. Am plâns până la Căuşeni. Acolo am stat o noapte şi am înţeles că, totuşi, Dumnezeu ne vede, căci s-au găsit nişte creştini de la noi, care ne-au adus produse, încălţăminte pentru copii, nişte bani chiar. Mai departe am călătorit „boiereşte”, în vagoane pentru vite, cu uşile şi ferestrele astupate. După 18 zile am ajuns în regiunea Kurgan, unde ni s-a dat un ferestrău, un topor, câteva hârleţe şi ne-au dorit în bătaie de joc spor la muncă. Şi am avut în Siberia spor la muncă şapte ani; acolo ni s-au născut încă patru copii. Acolo s-a îmbolnăvit Ştefan; din boala aceea i s-a tras şi moartea mai târziu, când eram acasă, în Moldova, în Antoneşti.

Nu doresc nimănui să guste din amarul, chinul, nevoile, nedreptăţile pe care le-am îndurat noi. Să aibă oamenii parte de linişte, să nu li se bage nimeni în suflet, nici în casă. Să le fie la toţi casa ocrotită, să aibă pe masă o hrincă de pâine, pe care nimeni nu vrea să i-o fure, să le fie la toţi copiii veseli şi sănătoşi, să nu audă neam din neamul nostru de Siberii şi de ani de foamete…"

fragment din volumul În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor de Alexei Vakulovski, Ed. Tracus Arte, București, 2013

Cu cărțile pe masă - Petru Hadârcă

Cartea de pe masa lui Petru Hadârcă este prima ediție a volumului În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor de Alexei Vakulovski. Între timp a apărut și ediția a II-a.

Primele lansări vor avea loc la București. Detalii aici

Ion Buzu - Şi morţii parcă jucau cărţi acolo

Şi morţii parcă jucau cărţi acolo

1.

Intru în coştireaţa găinilor să văd dacă n-a rămas nimic în treucă. Nu, nu era nimic. Am uitat că găinile mîncau deja de o săptămînă numai buruian. Dar am uitat, că şi ele, găinile, nu mai erau demult.

Alerg în hambar, dau la parte grebla, sapa, lopata şi hîrleţul. Ridic capacul de la butoi şi văd fundul ras. Înclin butoiul, îl scutur, nici un grăunte. Nici măcar un şoarece nu-i, aşa cum apărea de fiecare dată cînd dădeam un căuş de grăunţe la găini. Nici măcar o muscă nu a ieşit din acel butoi. Sunt un prost şi un uituc. Trebuia să-mi dau seama că lucrurile stau aşa.

Dar poate nişte orz, sau lobodă, papură, cornuţi, lăstari de vie ori chiar nişte brebenei. Doar am văzut scroafa cum îndoapă cu poftă brebeneii, şi loboda, şi ştirul, ce, eu nu pot să-i mănînc, sunt mai rău ca o scroafă? Ba nu, ouă. Da, ouă vreau!

Ies titirez în ogradă şi cercetez cu atenţie colţurile acoperişurilor, să văd dacă nu sunt cuiburi de rîndunici. Parcă văd acolo nişte paie adunate căuş. Iau scara de la pod şi o sprijin de perete. Dar nu ajunge pînă la cuib. Ce mă fac? Să fărîm cuibul cu un băţ? Dar vor cădea ouăle de rîndunici şi se vor strica. Las’ că pun scara pe o masă şi, ehehe, în trei minute mănînc ouă prăjite. Îmi frec palmele cu entuziasm, mîndru de ideea mea, la doar 9 ani.

Fixez dîrz scara pe masa din bucătărie. Ridic privirea şi văd cuibul ăla sus de tot, pînă la cer, aproape de Dumnezeu. Mă apuc de urcat şi ajung la cuib. Dar în el nu e nimic. Caut cu mîna în paiele celea şi nu dau de nici un ou, nici o pasăre, nici un vierme, nici o frunză.

De aici de sus, de la o înălţime aproape de Dumnezeu se vede jumătate de sat. Gata! Dumnezeu, asta e! Îmi amintesc cînd m-a dus mama la împărtăşit şi părintele Vitalie a zis că ne dă să mîncăm trupul lui Iisus Hristos şi să bem sîngele lui. Of, dar ce bun a fost sîngele ăla. Am gustat odată o gură de sînge de porc şi mi s-a făcut pe loc greaţă. Dar sîngele lui Iisus, mmm, ce bun e, nici nu se compara cu cel de porc.

Dar acum vreau să mănînc, şi Iisus este Dumnezeu, iar Dumnezeu ajunge la toţi. Că doar e mare, atît de mare şi puternic că nu se termină, chiar dacă ar mînca 20 de ani toţi cei din sat de la noi. Aşa de mare este Dumnezeu. Dar eu acum vreau măcar o bucăţică să mănînc.

Fug la gard să-l strig pe popa Vitalie să-mi dea o bucăţică din Dumnzeu. Că parcă mi-a zis să vin la el nu numai cînd mă împărtăşesc. De aia vin acum, să-mi dea să mănînc din trupul lui Dumnezeu.

Dar cînd dau să-l strig pe popa Vitalie, văd că stau trei oameni în ogradă la dînsul, îmbrăcaţi în soldaţi. Unul din ei leagă un sac plin cu orz. Altul vine cu o două torbe pline în mîini şi îi dă un picior în cur părintelui. În torbe se află nafură! Aiştea 3 fură nafura de la părinte. ÎL fură pe Dumnezeu. Acel care stătea cu mîinile în şolduri se uită la mine.

- Auzi paţancic, ia adă o mătură să facem curăţenie în podnaveţul lui popa ista, că e un gospodar levîi ca papucii lui Lenin.

Eu mă dau în urmă, apoi fug spre hambar unde-s hîrleţele şi furcile. Mă împiedic de masa de la colţul casei pe care am pus scara. Cad şi mă julesc la braţ. Văd o dîră de sînge. Mă uit la ea şi tare bine mai seamănă cu mierea ceea de la împărtăşanie. Ling cu limba dîra de sînge de pe braţ. Nu e chiar aşa greţoasă. Pun buzele la julitură şi mai sug puţin. Totuşi, nu e chiar greţos.

2.

Şi atunci, nopţile erau albe. De fapt, nici nu erau nopţi, nu dormea nimeni din noi, doar aşteptam ziua, chinuindu-ne, zvîrcolindu-ne. Eu îmi priveam stomacul şi îmi părea că se umflă cu un centimetru, doi. Mă îngrozeam. Nu trebuia să adorm. Ştiam despre cei din sat care se umflau, mureau îndată. Se făceau ca nişte mingi de volei şi direct în groapă ajungeau. Eu umblam de colo colo noaptea. Mă holbam în oglindă. Oare a mai crescut stomacul, sau mi se năzare? Îmi sugeam pîntecele. Aşa mai bine! Erau nopţi cu narcotice. Nu din cauza că te simţeai bine. Nu. Erau nopţi de suferinţă, în care trebuia să rămîi treaz, în durere şi slăbiciune şi nebunie, să aştepţi să treacă, să vină dimineaţa şi să înceapă altă zi fără scăpare. Dar numai să nu ajung cu burta umflată. Nopţi în care auzeai cum foametea loveşte în pereţii casei şi cîinii urlă, urlă, se tîrăsc după un gard şi îşi dau suflarea.

Şi atunci i-am cărat cu sania pe badea Colea, şi badea Mitea. I-am cărat, ţepeni. Ieri am stat cu ei la un pahar cu vin, azi cu sania. Şi i-am pus în groapă şi morţii parcă jucau cărţi acolo. Ţepeni cum erau, care în pirostrii, care pe brînci. Iar badea Colea parcă îmi făcea semn cu ochiul să vin şi eu, căci mie tare îmi mai plăcea să joc bilot. Îi băteam pe toţi. Şi lor părea să le fie bine acolo, jucînd bilot la nesfîrşit. Eu tot vroiam să-mi fie bine. Dar m-am scuturat şi am zis „pe altădată”.

Şi atunci am vrut să-mi fac casă la Nistru, să adun cu grebla scoici. Apoi am vrut să-mi fac casă pe trenul spre Polonia, mereu spre Polonia să merg, mereu cu speranţa că voi găsi acolo saci plini. Dar nu ajungeam în Polonia. Polonia nu era, de fapt, Polonia, de aia nu ajungeam.

Şi atunci am vrut să-mi fac casă în podul sovietului sătesc unde erau toţi sacii cu grîu şi grăunţe şi pîine de prin sat. Ăsta îmi era visul. O casă din paie în podul sovietului sătesc.

Şi atunci doar un singur refren ascultam la patefon. „Dă-mi să mănînc ceva.” Dar nu erau dansuri la club, nici nuntă în sat. Totuşi, refrenul ista se auzea în toate casele, în fundul şi în centrul satului, la Nistru. Apoi, s-a întors discul şi refrenul s-a schimbat. „A murit acela, a murit acela, a murit acela.” Şi muzicanţii stăteau întinşi pe şanţ, vîntul sufla în trombon, vîntul sufla în stomacul şi rărunchii lor şi „a murit acela, a murit acela, a murit acela.”

  (Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Victor Țvetov. Antoneşti 1946

Antoneşti 1946. Cu ochii turbaţi, supţi de căpuşe. Şi a venit la vecini şi au strigat şi au cerut mâţa să le prindă şoareci şi mâţa slabă, frumoasă mâţa slabă.

Cum scrie în reţetă: se jupoaie mâţa şi dacă e foamete atât îi de ajuns, apoi se pune în ceaun şi daca e foamete atât e de ajuns.

Şi bunica a ieşit pe poartă şi cei mari şi puternici încercau să-l prindă pe cel mai slab şi mic şi cel mic făcea cercuri şi cei mari făceau cercuri. Adevărat îţi zic că nu ştiu dacă l-au prins, dar am auzit că din degete ies răcituri.

Şi după cum zicea bunica, se lua balegă şi ghinde şi se făceau turte. Antoneşti – sat frumos, dar balegă era greu de găsit şi ghindele erau greu de găsit.

Şi după cum zice bunica, la masă nu rămâneau fărâmituri şi cine avea animale pe acasă era magnat.

Şi după cum zicea bunica, se lua cureaua de piele şi se tăia bucăţi şi se făcea supă la fel şi cu încălţămintea de piele.

Cântecul cocoșului

GRIGORE MORARU (n. 1921):

Un bărbat din Palanca, ori din Tudora,

simţi lângă o casă miros de carne prăjită.

Intră şi văzu cum unul

cu minţile pierdute împinse

un copil în cuptor şi

se pregătea să-l mănânce.

În satul nostru parcă n-au fost asemenea cazuri,

deşi oamenii se umflau de foame şi se stingeau zilnic.

Vă puteţi închipui un sat în care nu se aude

cântat de cocoş?

(Din volumul În gura foametei de Alexei Vakulovski)

Foametea de Felicia Nedzelschi

În autobuzul vechişor e cald şi năduh. În drum spre Orhei, autobuzul trece pe podul galben de peste Răut şi ridică colb. Roata dă peste un hop, o groapă de drum de ţară şi se zgâlţâie autobuzul de sar pe scaun ca o broască. Nepoţii râd şi spun „Bunelu’ s-a speriat, bunelu’ s-a speriat!”. Ce să le faci, că-s copii. Cum să-nţeleagă ei că mie mi-o murit şi cea din urmă sor mai mititică, da’ şi ce să-nţeleagă că-s mărunţei încă şi moartea-i departe de ei.

Stâncile Orheiului le las în urmă, parcă-s bucăţi de ozonac dat cu pudră şi olecuţă mucegăite, uscate de vânt. Caut cu ochii casa care-am făcut-o cu fratimio, şi el mort săracu’, pentru draga de sormea, proaspăt măritată cu un profesor de clase primare de prin  faţa locului. Casă cu poartă albastră cu struguri, de la deal de biserică, mică şi joasă, cu streaşina plină de cuiburi de rândunele.

E în casă, galbenă ca felia de gutuie cu sicriul plin de gheorghine. Stăm la priveghi şi lumea bea vinul din pahare curate, ard nişte lumânări şi oglinzile-s acoperite cu pânză albă. Pentru aşa pânză albă prin 46 puteau să te taie şi să nu mai ştie nimeni de tine. Nicoleta aduce câte o bucăţică de mâine mie şi copiilor. Sorin muşcă din pâine şi firimituri mari, pufoase ca fulgii, cad pe covor. El se uită la ele şi dă cu piciorul fărimiturile sub scaun.

- Gata, îi curat, - zice şi se şterge pe gură, - Nu mai vreau. Pâinea aceea o dă la o parte. Pâinea aceea e o frunză uscată.

- Ia pâinea şi mănâncă, - îi spun. Mă aplec şi strâng de pe covor firimiturile, suflu în ele să le curăţ de colb şi le pun în gură. Ochii lui Sorin sunt două farfurioare pline de mirare. Ies din tindă abia molfăind bucata de mâine. Tinda miroase a busuioc, a casă, a Antoneşti.

****

Calea aerului din gură-n stomac e liberă şi curată. Busuiocul din poartă miroase atât de frumos, încât stomacul şi aşa chinuit, a uruit prelung. Mirosul sfânt exorcizează duhurile păcatului mare a poftei lacome. Ierburile de la poarta lui Gicu sunt cam rupte şi răvăşite. Busuiocul acela îl dau cu piciorul şi apăs din toată puterile rămase poarta de fier.

- Grivei, Grivei, na na, - chem câinele, dar nu mă întâmpină nici un lătrat. Trifoiul din ogradă-i aproape chel. Merge pe cărarea bătătorită şi bat în ochiul ferestrei ridicându-mă în vârful degetelor.

- Tanti Agafia! Gicu-i acasă?

Tanti Agafia deschide fereastra anevoie. Faţa ei e ascuţită ca a unui şobolan şi pielea-i subţire ca o foaie de ţigară a lui bunelu’.

- Du-te acasă, măi. Lasă-l pe Gicu că-i vai de capul lui. Foametea asta nu-ţi face tovarăşi, numai duşmani, - mi-a spus.

Agafia închide fereastra. Fereastra aceea e cerul care s-a închis deasupra mea. Întorc spatele casei şi caut câinele. Vreau să am un prieten, vreau să îmbrăţişez câinele, să mă joc cu el ca vara trecută. În trifoiul gălbui se vedea ceva, o cârpă surie, ca de catifea. Pare moale şi mâna mi se întinde spre dânsa. Cârpa e plină de sânge şi abia peste câteva clipe îmi dau seama că e urechea lui Grivei. Urechea lui grivei a însemnat toată frica de foamete. Din hogeacul Agafiei iese fum şi ute a păr ars. Mi-a pus prietenul pe foc.

Mă întorc acasă pe lângă lutărie. Lutul acela e aşa de moale, ca o turtă dulce unsă cu caramelă. Vreau atât de mult o turtă dulce. Pe drumul satului e pustiu şi-n capătul uliţei se aude o hodorogeală. Din dealul dinspre biserică se ridică colbul. Praqful acela seamănă cu făina de popşoi din care mama făcea mmăligă. Stomacul mi se strânge ca un arici într-un ghem. Ariciul se întoarce în stomac de pe-o parte pe alta. Praful se tot ridică şi parcă din el apre o căruţă abia târâită de o iapă slăbănoagă. Pe ochiul ei stă o muscă grasă, mare cât o alună. Muştele nu suferă de foamete.

- Du-te din drum, - horcăie nea’ Mircea, strângând tare hăţurile iepei.

Eu fac doi paşi înapoi şi pietrele din drum mi se bagă printre degetele goale. În căruţă, cu capul ca un zămos copt, stă un om mort. Mama mi-a spus că mor oamenii, dar eu nu am văzut nici unul murind până atunci. Omul e gol şi picioarele lui se târăsc prin făina drumului. Călcâiele îi trag două linii paralele spre cimitir, linii care nu se intersectează.

Acasă nu mai sunt covoare. Într-o zi, tata a venit şi le-a scos din ţinte, le-a făcut sul şi le-a pus deoparte. A lut şi ţolul de pe laviţă. A doua zi nu l-am mai văzut. A plecat cu un tren mare cu tot cu covoare şi acum în casă strigăm „auuu” şi pereţii răspund „u-u-u” ca nişte bufniţe. Pe urmă tata a venit, fără covoare şi fără mâna stângă, dar cu o torbă mică cu cartofi. Toţi erau ca sticla, cu puncte negre pe ei. Tata le-a luat cu grijă, a scos o mână şi a pus-o pe masă, dar celelalte le-a îngropat în grădină.

În tindă mama mulge vaca. I-am numărat coastele până la şapte şi m-am oprit ele se ridică când văcuţa respiră. Mama a adunat jumătate de cană de lapte.

- Na, bea un gât, da’ numa’ unu’.

Beau cuminte, dar ariciul din stomac l-a supt pe tot, parcă nici n-a fost.

- Acum du-le la ceilalţi şi spune-le să bea încet şi câte un gât. Eu duc încet, dar laptele miroase aşa frumos, a cald. Gura mi se duce la cana de fier, vreau să-mi adăp ariciul din stomac. Beau cu gâturi mari, laptele nu mai încape în gură şi curge pe piept şi pe bărbie, apoi pe podea. Podeaua sură de sub mine are pistrui albi. Iau cana de la gură şi o văd pe Ilinca, sora mea. Laptele s-a mutat din cană în albuşul ochilor ei.

- Badea, vreau şi eu, - şopteşte Ilinca şi face un pas spre mine. Dar cana era deja uscată, uscată ca buzele Ilincăi. Mama iese din tindă şi părul ei, care era cândva dus cât două braţe de-ale mele, acuma cade bucăţi. Ea tace şi se uită când la mine, când la Ilinca şi-apoi îşi mută ochii obosiţi la Spiriduş care stă pe podea şi se joacă c-un ciocălău.

- Săracii mei, - spune şi-şi lasă mâinile.

***

Caut lobodă de câteva ceasuri. Ilinca umblă după mine şi scânceşte şi tot repetă „Mi-i a mânca, mi-ai a mânca”. O iau de mână şi spun „Rabdă, mama o să ne facă mămăligă diseară”, şi cum aude Ilinca şterge ochii cu palma ei mică şi merge din urma mea numai oftând încetişor. Parcă-i o păpădie micuţă care se ofileşte cu părul ei pufos şi galben. Şi parcă uită ce i-am spus şi îngână iar „Mi-i a mânca, badea, tare-tare” şi boceşte tare din toţi rărunchii.

- Mi-i somn, badea, - spune. Mi-i tare somn. Ilinca dă să se culce direct în câmp.

- Nu te culca! – strig la dânsa şi singur nu înţeleg de ce. Scoală, acuş mergem acasă şi mâncăm o mămăligă mare şi bună, ia cât soarele de mare.

Într-o râpă găsesc nişte podbal şi un firicel de lobodă. Faţa sură mi se luminează de-ndată, îmi vine să-l mănânc crud podbalul cela, dar îl rup cu grijă şi-l bag în sân. Ridic ochii şi simt cum mâna lui Dumnezeu îmi dă un cadou. Pe-o creangă de frasin stă o vrabie vie şi grăsuţă. Mi-aduc aminte cum împroşcam cu pietre-n vrăbii împreună cu Gicu şi-mi spun „Amu-i amu”, iau o piatră de pe jos şi ochesc oleacă mai sus de capul vrabiei.

***

- Şi-am mai strâns lobodă în seara aceea şi oleacă de covrigei de papură. Mama ne-a făcut mămăligă verde, iar vrabia aceea i-am dat-o Ilincăi. Eu am mâncat numai lipii de lobodă cu podbal. Până nu s-a lăsat iarna, mă mai duceam după buruiene, mure, ciori şi scoici pân’ la Nistru. Şi-apoi în iarna aceea a murit tata, ostenit şi flămând, că a trecut şi prin război. Dar foametea era un război tot aşa de mare, război care secera femei, copii, bătrâni, numa’ grâu nu secera.

Sorin stă la masă şi se uită la pâine lung, cu ochii mari. Apoi mi-o întinde mie:

- Mănâncă, bunelu’, să nu fii flămând.

 (Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)


Blogul Feliciei

Înfometaţii - un text de Manuela Sprînceană

Înfometaţii

Motto: Tot ce zboară se mănîncă.

Sub nişte pomi înfloriţi văd întinse mese lungi de sărbătoare. Nu li se desluşeşte capătul. Miroase a mai. E în vîrful dealului, în livada de meri în floare. Mesele sînt puse în umbra copacilor, gem de atîta mîncare, stau să se prăbuşească. Feţele de masă sclipesc imaculat. Printre mese se plimbă Veruţa. Poartă rochiţă albastră în carouri, iar în păr are flori de măr. E numai zîmbet. Senină ca cerul de deasupra. Se uită la bucate, le adulmecă şi-mi spune că i-i foame. Mănîncă, zic. Mănîncă, Veruţă. Nu pot, zice. Nu pot mînca. Nu-i voie, aici toate sînt numărate şi menite. Se plimbă printre mese, şopteşte ceva ca un descîntec. Asta e pentru Mihu, asta e pentru Ileana, acesta-i al lui Vasile, cel de dincolo e al lui Gheorghe. Şi tot aşa. Toate astea le zice Veruţa cînd atinge colacii de pe masă de parcă i-ar mîngîia. Adorm. Visez. Visez?

Mîncăm de seară. Cineva dintre noi scapă din neatenţie pîinea, mama se apleacă, o ia de pe jos şi o sărută. După ce ne ridicăm cu toţii şi-i mulţumim, îşi face cruce şi zice bodaproste. Mama strînge fîrîmiturile, apoi mătură şi în jurul mesei. Le adună pe toate şi le scoate afară. Le pune pe prichici. Zice că sînt pentru sufletul flămînd al Veruţei. Fîrîmituri de pîine pentru sufletul Veruţei şi pentru alte suflete înfometate. Mama spune că nu le ţine minte numele. Sînt prea multe nume pentru o singură memorie. Se uită. Se pare că trec. Dar iarăşi toate se amestecă şi în continuare tuturor le e foame. Adorm. Visez.

Cîntă greierii. După cină, fratele meu Ion îşi mai ia o hrincă de pîine şi se aşează pe prispă. Cînd îl vede stînd aşa, mama îl întreabă dacă a mîncat pe săturate. El zice că da, s-a săturat. Apoi mama rîde şi repetă invariabilul ei comentariu. Ionel s-a săturat, dar mai feţuieşte cu o bucată de pîine. În fiecare seară Ion stă cu hrinca-n mînă. În fiecare seară mama îl întreabă dacă s-a săturat. În fiecare seară fărîmiturile stau pe prichici şi vin vrăbiile să le ciugulească. Vine mîţa să le miroase şi alungă vrăbiile. Vine şi mîţa vecinilor, vin şi alte pisici de prin măhală. Apoi vine cîinele nostru şi îi alungă pe toţi. Apoi adorm. Şi visez. Sau nu visez.

O visez pe mama îmbrăcată în zdrenţe cum se furişează cu un sac cubinskii în mînă spre o maşină de pîine de la Franzeluţa. O maşină de pîine care s-a rătăcit prin Antoneşti. Prin preajmă nu se vede nici un şofer. Nimeni. Mama se uită speriată în jur, îi este frică. Se împiedică, cade într-un genunchi, se ridică şi îşi leagă mai strîns şireturile. În picioarele ude are bocanci grei de soldat. Ajunge în dreptul maşinii, desface gura sacului şi prinde a arunca în el la nimereală pîine în asortiment, tot felul de chifle, covrigi, rulade şi biscuiţi. Toată pîinea. Ochii mamei plîng. Şi-i şterge cu mîneca zdrenţuită apropiindu-şi cotul de faţă. Mîinile îi sînt ocupate. Mama noastră n-are cînd. Mama noastră nu plînge. Mama noastră se bucură. Mama nostră fură pîine. Cea mai tare hoaţă în serie. Mă trezesc. Vîntul aduce răcoare. Adorm. Mi se pare că visez.

Stăm pe marinea cuptorului, arde un muc de opaiţ şi mama încă mai e cu noi. Povesteşte ceva care se poate povesti. Îşi proiectează umbrele mîinilor pe horn, ca pe o scenă. E atentă, improvizează. Îşi mişcă mîinile tot mai compulsiv, tot mai spasmodic. Mă uit cu gura căscată. Ion salivează cu dinţii la stele. Mama se dezlănţuie. E o artistă. Mama e marele regizor la teatrul umbrelor. La oceni Bolişoi Teatr. Nu ştiu ce ar trebui să vedem noi acolo. Ce i-ar plăcea mamei să ni se arate. Eu nu văd nimic. Doar pîine. Foamea mea începe să miroase a pîine. Adorm. Visez.

O visez iarăşi pe mama cum pune masa şi ne cheamă pe toţi. Miroase teribil a friptură. Aşa n-a mirosit niciodată. Aroma ne înnebuneşte. Ne uităm unul la altul ca nişte cîini turbaţi. Mama mănîncă împreună cu noi. Din cînd în cînd ne mai plesneşte peste mînă ca să ne potolească instinctul. Nu şi foamea. Foamea noastră nu ştie ce-i asta instinct. Mama ne face parte dreaptă tuturor şi roade alături de noi oasele fragile după ce s-a înfruptat din carnea fragedă. Roade oase fragile de prunc, moi şi decalcifiate. Oase care trosnesc între dinţi. Tresar în somn. Mă trezesc. Adorm. Visez?

Din nou apare mama. Mă roagă ceva. Mă imploră să n-o pîrăsc. Să nu spun nimănui. Înşiră în schimb această inventariere fără sfîrşit. Un cioroi bătrîn e mai gustos decît un şobolan, iar o vrabie e mai binevenită decît un ţîstar. Pîinea de mazăre e mai comestibilă decît turtele de papură, iar geandra din ghindă, cu seminţe de struguri, nici nu se compară cu stuful. Cioclejii, ciocălăii, macucul, miezul beţelor de răsărită şi loboda sînt dincolo de orice comparaţie. Iar colăceii sînt mai presus de toate, aşa credea şi Ion. Mama zice că la nevoie şi mîţa-i porc, iar răciturile din opinci sau curele pot hrăni. Mama repetă că păscutul de troscot, ştir şi urzică nu e de trecut cu vederea. Eu zic că laptele haiducesc din seminţe de cînepă pe care ni-l fierbe mîca e îmbătător. Şoarecii de cîmp, dar şi cei de casă, rădăcinile de papură, scoicile de la Nistru, coaja şi florile salcîmilor... Cine-ar fi crezut? Potîrnichile sînt foarte delicioase, ceea ce se referă şi la iepurii de cîmp. Asta dacă ai noroc, iar norocul e una cu mişcarea, cu forţa de a nu te lăsa doborît pe prispă. Dacă tu stai pe loc, el nu se mişcă. Însă cel mai delicios dintre toate astea e fratele nostru Nicolae, mezinul. La cuptor. Cu sare. În fond, voi înţelege că şi asta e o... chestie de gust. Iar în cazul nostru ţine de posibilităţi. Iar am adormit. Nu mai tresar.

Mama e încă alături de noi! Mama o să se spînzure. Să se spînzure, dar mai tîrziu. Nu acum. Acum încă ne e foame. Să ne hrănească. Pe săturate. Pînă o să avem saţ. Pînă o să apară saţul. Abia după această ultimă cină de taină să se ducă în harman. S-o facă. Să atîrne doar foarte puţin în nucul de pe hat. Să se legene ca un clopoţel mov din pădure. S-o coboare, cît înca mai e caldă, nişte înfometaţi rătăciţi de pe nu se ştie unde. Cît încă mai e caldă... S-o dea jos din nuc şi s-o împartă la toţi cei care au pîndit-o. Fiecăruia cîte o bucăţică. Să-şi potolească şi ei foamea. Adorm. Visez.

În visul meu urlă cineva. Nu ştiu cine urlă. De lătrat nu se mai latră. Nu mai are cine să latre nici să urle. Ar fi o risipă prea mare. Cîinii supravieţuitori au înţeles demult că prima regulă e să nu latri. Să nu dai de ştire că exişti, că eşti... de mîncare. Şi Veruţa tace. E mută. Stă ziua-ntreagă pe prispă în lumina soarelui pînă acesta apune foarte gustos, ca o pîine. Crepusculul o duce şi pe Veruţa. Încet şi delicat. Pe nesimţite şi aproape cochet. Ca în somn, deocamdată un somn nu foarte profund. Adoarme. Cred că visează tare frumos Veruţa noastră.

Adorm şi eu. Somnul îmi ţine de foame. Deopotrivă şi visele. Numai că acesta nu e visul meu, nu e despre mine. Dînsa nu e mama noastră. Iar aceştia nu sîntem noi.

Manuela Sprînceană

 (Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Pe blogul ES

Foame. 1946. Un text de Ana Donţu

Ana Donţu  

Foame. 1946

Te trezeşti la Bălţi şi mănânci ceapă fiartă cu scoarţă de nuc; rozi un ştiulete de porumb şi ciotul îl arunci la câine; te pui în genunchi şi paşti troscot, ştir, lobodă, apoi muşti pământul cu gura, îl mesteci, îl înghiţi, eşti o râmă, smulgeţi capul şi va creşte altul.

Te trezeşti la Antoneşti cu ochii umflaţi pe la şapte, adormi şi te scoli la trei. Bei, însă cana e goală, mănânci, dar nimic în farfurie, muşti aerul ca un câine enervat de o muscă, alergi după ea, alergi după oameni, ajungi la Orhei, cu două cuie în ţeastă, nu te mai poţi opri, o iei la stânga prin mărăcini, prin resturi de gospodării, drumuri arate, ruguri stinse, la care s-au încălzit oameni, la care s-au fript oameni, o iei la dreapta şi rătăceşti, apoi la stânga şi dreapta şi tot înainte, prin câmpuri cu ciori croncănind, care sar pe tine şi tu dai cu piciorul în ele, le-ai prăji, ba nu, le-ai mânca aşa crude, până nu te-au terminat de tot, până ieşi ciopârţit şi ciugulit, cu carnea căzând de pe oase, cu scheletul alergând în stânga şi-n dreapta: printre trunchiuri de copaci, printre cioturi muşcate, prin gări devastate, apoi nici un copac, nici un trunchi, nici un ciot – nici muşcat, nici întreg, nici un fel de ciot, nimic, nici o gară, şi aşa toată noaptea, alergi dormind şi dormi alergând, cu faţa spartă, schimonosită, cu gura căscată şi tâmpă, ca atunci când dormi în tren, rezemat de geam şi vecinul de compartiment se holbează la tine cum, prin maxilarul căzut, îţi curge saliva şi se prelinge pe bărbie, iar tu peste tot: ieri la Praga, azi la Berlin, te trezeşti în Varşovia, atârnat de un stâlp...

Cazi dintr-un car în drum spre Tomeşti, cu mâna prinsă în hăţuri, te trec toate pietrele, toţi spinii îţi intră în piele, bolovanii te ajung la oase, aici nu mai mergi, ci eşti mers de drumuri, băut de râuri, păscut de vaci... daţi-mi o vacă să o iau de coarne, daţi-mi una să vă arăt cum se trăieşte, daţi-mi un pumn în măsele, daţi-mi o piatră să molfăi.

Mă apuc de păr şi trag, mă apuc de picioare şi muşc, e cald şi e sânge. Ştiu cum arată iadul, îl văd la Bender, maşinile te recoltează cu grâul, halele te înghit, morile te macină, gospodinele te frământă în aluat, te bagă la cuptor – să nu credeţi că există iad fără flăcări – te scot şi te împart, copiii te înfulecă...

Din nou treaz, din nou la cuptor, din nou în stomacuri.

Zorii prin fereastră, tu prin tocator, eşti bun, eşti curat, ca vinul de Burgundia, ca ţuica de Bistriţa. Vreau în Kamceatka, vreau pe şantier, cu gleznele în lanţuri, cu degetele scrijelind, cu gura săpând în rocă, cu sângele pe bărbie.

Eşti la Soroca, Ungheni, Duseldorf, la Haga şi nu te mai trezeşti.

(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Foto a.vklvsk:  Simona Popescu, Ana Donţu, Radu Vancu la Orheiul Vechi

Textul a fost publicat în Timpul

Ecaterina Bargan, Foamea

Ecaterina Bargan

Foamea

Nu am timp pentru adânci cugetări. Nu mai visez la fapte mari. Exist eu şi stomacul meu. Există cavitatea mea bucală, faringele, epiglota, stomacul. Le simt prezenţa. Acum gândurile mele sunt speranţa să găsesc şi mâine o rădăcină de papură, o păpădie, nişte geandră, un cioclej, câteva scoici prin mâlurile râului, o vrabie, beţe de răsărită, buruiene, crengi de copaci pentru fierturi. Orice. Îmi simt gândurile, şi ele sunt foarte aproape de stomac, toate gândurile mele sunt obsesiv legate de foame, însă nu doar de a mea. În clipele astea totul se schimbă, când ameţeşti mergând pe drum; când te târăşti de neputinţă, dar nu îl furi pe celălalt, deşi alţii o fac, tu nu o poţi face, fiindcă, dincolo de limitele suferinţei, respingi nebunia din tine. Îţi impui să o ţii cât mai departe.

  Suntem în tren. Orheiul e departe. Antoneştiul e din ce în ce mai aproape.Trenul se mişcă încet, mai lent decât un car cu boi. Câmpiile îngălbenite duhnesc a lipsă.

-        Foca, dă-mi o bucăţică de pâine că nu mai pot rezista, îmi spune Oachim, iar eu nu am ce-i da. Oamenii din tren sunt trişti. Au hainele jerpelite şi ponosite. Oamenii sunt furioşi. Mă privesc cu ură. Nu au ochi rugători, ci furioşi. Mulţi dintre ei ar fi gata să ucidă pentru o bucată de pâine. Lângă mine stă un bătrân de vreo 70 de ani, cu o barbă sură imensă, fără o mână şi fără un picior. Doarme şi e gata să cadă peste mine. Mă întreb dacă e posibil şi aşa ceva. Să-ţi tai popria mână şi propriul picior ca să te salvezi de foame. Nu le are proaspăt bandajate. Sunt amputaţii vechi, ceea ce mă face să mă gândesc la vreun accident din trecut, la un război, la o răfuială cruntă. Îmi închipui toate aceste scene şi mă cuprinde groaza. Răni cu o durere simţită la gradul 10 din 10. Răni unse cu craulină în loc de iod, apoi tratate cu pătlagină. Doarme şi corpul lui asimetric este mult înclinat înspre mine. – Foca, dă-mi o bucăţică de pâine, repetă Oachim, care stă pe scaunul din faţa mea. Oachim stă ghemuit ca un embrion şi se ţine cu mâinile de burtă, iar eu nu am ce-i da. Şi mie mi-e foame, dar asta nu schimbă nimic. Un bărbat mărunt scoate cuţitul din geacă. – Daţi încoace sacii de grâu, spune. Nimeni nu are grâu. – Daţi încoace sacii de grâu, repetă, de parcă ar vedea pe undeva grâu. – A-nebunit, zice unul. –  Săracul, spune un altul. Toţi îl privesc ca pe un personaj fictiv, care e făcut din aer, ca pe o halucinaţie. Bărbatul se crede real, este real, şi flutură în mâini un cuţit foarte real. Nimeni nu mişcă. E mărunt şi are un început de chelie. Miroase urât, ca întreg trenul. În aşa condiţii nu îţi dai seama cine pute mai tare, dar bărbatul încins care ţine cuţitul e clar că nu s-a spălat cel puţin câteva săptămâni. – Linişteşte-te, bre! Îi zice un tânăr care stă pe scaunul lipsit de spetează din capătul compartimentului.  Nu stă să-i explice că nimeni nu are ce mânca. Bărbatul începe să tremure. Strigă din toţi rărunchii – Dacă nu-mi daţi o bucată de pâine, vă tai capurile la toţi! Îi simt rădăcinile spaimei. Îi simt febra. Mi-e milă de el, dar nu mişc. Nimeni nu poate face nimic. – Stai jos, nu-ţi pierde energia aiurea, o să mai ai nevoie de ea, îi zice altul. Bărbatul cu cuţit se-ndreaptă înspre o femeie care ţine strâns în braţe o geantă. Oachim îi iese-nainte. Încerc să-l opresc, dar el mi se smulge din mâini. Îl apucă pe imbecil de gât şi de mâna în care ţine cuţitul, apoi  îl aruncă afară din compartiment, fără să crâcnească. Bărbatul rămâne mult în urmă, rostogolindu-se în râpa galbenă de pe marginea căii ferate, cel mai probabil, fără suflare. Nimeni nu are nimic de reproşat. Nimeni nu are nimic de spus. Halucinaţia a dispărut. Toată lumea tace. – Badea Colea a murit cu bucăţica de pâine în gură, spune peste un timp Oachim. Noi trebuie să facem ceva, Foca, altfel o să murim şi noi. O să murim. – Stai liniştit, Oachim, tata e acasa. Vom schimba covoarele pe cartofi, şi tablourile, şi cearşafurile, şi vesela, şi ulcioarele sculptate de mama, şi icoanele, şi o parte din haine. Va fi bine, Oachim, va fi bine. Mai trebuie să rezişti un pic până ajungem acasă. - Foca, nu mai pot. Mă arunc din tren Foca. Nu se poate. Trenul acesta nu se mai opreşte, îmi spune, şi o lumină palidă i se aşterne pe faţă-n scurte fragmente. - Uite luna, dragul meu, uite-te la ea. Luna gustasă. Avem o pâine imensă. Acuşi o să tai o felie mare mare din ea şi o să mâncăm amândoi. Acuşi, doar un pic mai aşteaptă, şi va fi aici. Tu dormi, Oachim, dormi, dragul meu, mâine ne aşteaptă o zi grea.

Blogul Ecaterinei Bargan. 

(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Trebujeni - Antonești. În gura foametei

Moni Stănilă

Mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă

 (fragment nescris din cartea În gura foametei de Alexei Vakulovski)

Alexei Vasilievici, ce să vă spun? Sunteţi om cu carte, om citit. Ştii matale prea bine. Oricât ar încerca cineva să vorbească despre foame, nu mă convinge. Mi-e a mânca. Ne-au mătrurat podul. Ne-au căutat grâul şi în perete. Pe unii i-au mutat în Palanca. Mi-e a mânca şi acuma după toată masa asta, să-i dea Dumnezeu sănătate la Sofia Vasilievna. Să nu treceţi prin foamete, Doamne fereşte! Că foamea nu-i ca bătaia, Alexei Vasilievici. Că o capeţi până leşini, ce uciganie n-ar fi, şi să mori, da’i mai repede cumva. Da’ aşa, Alexei Vasilievici, să nu-ţ’ puie nici tata o fărâmă de făină în palmă…! Eu eram copchil, da’ tot am înţeles că foamea îţi roade firea, şiţi ce zic? Nu mai poţi să zâmbeşti la nime’. Ce mai ţi-e un tată sau mamă? Nu te mai uiţi la fraţi decât că-s mulţi. Te uiţi că tre’ să rupi în două o cartoafă îngheţată. Ştii am avut o soră mai mare, Lida, avea zece ani, la foamete, cu patru ani mai mare decât mine şi mi s-a făcut rău prin decembrie. Era gata cu mine. Mama era în Polonia, iar tata se prăpădise în război. Deja mi-l închipuiam pe Ivănaş Spătaru cum mă aruncă în sanie peste alţii şi mă duce. Şi plângeam aşa fără lacrimi, de frică, stăteam cu ochii în tavan şi făceam îîî-îîî, da’ Lida plângea şi ea. Şi-mi îndesa pâine din trestie cu scoici în gură şi tot zicea, mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă. Şi plângea săraca, plângea aşa, vă daţi seama Alexei Vasilievici, că ea, vai de zilele şi păcatele noastre. Şi-a tîiat pâinea, şi-a luat-o de la gură, şi tot repeta aşa mănâncă, mă, Scridoane, mănâncă, şi după ce îmi îndesa pâinea în gură îşi lipea palmele de obrajii mei aprinşi de febră şi îngâna după mine îîî-îîî. Se uita, aşa, fix în ochii mei şi se căina cu mine.

S-a prăpădit Lida, Doamne iartă-mă, păcatele mele Alexei Vasilievici, s-a prăpădit ea şi eu am trăit. Pentru mine s-a prăpădit săraca. Am ucis-o, Alexei Vasilievici. Şi cum să mai trăiesc eu cu pace? De-aia, cum credeţi? De-aia am plecat în Trebujeni.  Nu mai pot să văd cu ochii ăştia, vai de mine, nu mai pot să privesc Antonocva că-s bătrân, Alexei Vasilievici, şi uite, în Trebujeni merg pe dealurile alea de piatră şi parcă îmi vine tot a spune: mi-e a mânca. Mă duc spre Scoc, da’n gând tot aşa îmi vine: mi-e a mănâncă, şi mă pun pe malu’ Răutului cu o bucată de plăcintă, da’ cum să mânc? Mai pot eu pune plăcintă în gură, Alexei Vasilievici? Şi mă uit aşa, că şi apa aia seamănă cu foamea. Neagră şi stătută. Tulbure, nu vezi prin ea. Aşa şi foamea ne întuneca la chip, parcă toţi eram scoşi din Răut sau din Nistru, puşi aşa la uscat ca scoicile, şi apoi fărâmaţi cu sucitoru’ să ne facă făină pe toţi, să ne mânce comuniştii bată-i Dumnezeu să-i bată, că din cauza lor s-a ucis Lida, iar pe mine neom m-au făcut. Că spune mata, cum să mă mai împac? Că vezi, eram prunc, nu mi-am dat seama cum s-omoară ea de dragu’  meu. Şi ce să spun acu? Poate chiar că mi-am dat seama. Poate de aia nu mai pot trăi ca tot omu’. Nici nevastă nu mi-am luat. Că nu m-a lăsat inima, fiin’că eu ştiu, Alexei Vasilievici, cum era foametea. Şi nu e, să mă crezi, chin mai mare pe pământ. Şi nici păcat mai mare ca ăsta. Cum să ucizi copiii cu foametea? Că-i greu şi-i mult. Nu trece. Lung şi greu, aştepţi zi după zi, tot cu gândul la pâine eşti. Şi-apoi începe a te durea capul, şi se îmflă pântecul. Săraca Lida, de-aia nu mai vin în Antoneşti, că de la drumu’ mare, cum mă apropii de sat, îmi apare-n minte cu obrajii aprinşi de la plâns, îi simt căldura din mâini, cum mă ţinea şi îngâna cu mine îîî-îîî.

Ş’apoi nu degeaba e un Dumnezeu în cer! S-or înturna toate cumva, şi-o fi Lida mea, Dumnezeu s-o ţie, o fi îngeraş. Da’ parcă şi asta nu mă linişteşte. Că m-am mâniat şi pe Dumnezeu, Doamne iartă-mă, Alexei Vasilievici, o bucată de pâine, cum vezi astăzi că aruncă alţii la gunoi. O bucată iac-atâtica de pâine, şi aş fi şi eu om şi Lida în viaţă. Iartă-mă Doamne, păcatele mele, că nici eu nu mai înţeleg, cine a ucis-o. Comuniştii, eu,  sau Dumnezeu bunul? Spune matale, Alexei Vasilievici, spune matale, fie-ţi milă, să mor şi eu cu pace. Mi-a fost frică să mă prăpădesc, nu m-am mai gândit la Lida, numa la Ivănaş Spătaru mi-era gându’ atunci. La sania lui plină cu morţi. Şi aşa şi-am mâncat pâinea Liudei. Doamne iartă-mă, păcatele mele, Alexei Vasilievici.

(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)

Preluat de pe Dogmatista

În gura foametei la ediția a II-a

Prima ediție a volumului tatălui, În gura foametei, s-a epuizat. E un lucru bun. Dar pentru că sunt încă mulți care și-ar dori s-o citească, în toamnă, la editura Blumenthal, va apărea ediția a II-a. Mulțumim Daniel-Silvian Petre & Blumenthal!

Macar Oprea (1937 - 2012). Mărturiile foametei

Zilele astea a murit Macar Oprea. Mărturiile lui se găsesc în volumul tatălui: În gura foametei:

Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Cărţile anului: 2011

În Cărţile anului: 2011, anul romanului basarabean, din Timpul e şi volumul În gura foametei de Alexei Vakulovski, cât şi Tovarăşi de cameră, romanul lui Mihai.

Mulţumim, Timpul şi Dumitru Crudu!

În gura foametei, Alexei Vakulovski

Fără a fi o antologie a monstruozităţilor care s-au întâmplat în timpul genocidului din 1946, cartea lui Alexei Vakulovski arată că despre foamete se poate vorbi şi altfel. Ceea ce l-a interesat pe autor a fost să arate cum s-au comportat oamenii în vremea acelei catastrofe îngrozitoare, şi nu fel de fel de grozăvii. Provocându-i pe consătenii săi să se mărturisească, regretatul profesor de literatura română a creat un roman documentar în stilul prozei nonficţionale americane, în care miza nu a fost reconstituirea fenomenului, ci a impactului pe care acesta l-a avut asupra firii oamenilor. Anume accentul asupra relaţiilor dintre oameni face ca În gura foametei să fie una dintre cele mai mari creaţii literare documentare din Basarabia. (D.C.)

Continuare aici

Paul Goma despre În gura foametei

VACA

De două zile (re)citesc cartea lui Alexei Vakulovski În gura Foametei - mărturii ale supraviețuitorilor - îngrijită de Flori Bălănescu, apărută după multe respingeri, amânări, tergiversări, la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București 2011.

O bună parte din mărturii a fost înclusă în a mea Săptămână Roșie.

Ce mi-a sărit în ochi la citirea volumului întreg?

Continuare aici

Nu trebuie să mai spun că m-am bucurat foarte mult văzând textul lui Paul Goma. Îi mulțumesc mult și rămân mut.