Foame. 1946
Te trezeşti la Bălţi şi mănânci ceapă fiartă cu scoarţă de nuc; rozi un ştiulete de porumb şi ciotul îl arunci la câine; te pui în genunchi şi paşti troscot, ştir, lobodă, apoi muşti pământul cu gura, îl mesteci, îl înghiţi, eşti o râmă, smulgeţi capul şi va creşte altul.
Te trezeşti la Antoneşti cu ochii umflaţi pe la şapte, adormi şi te scoli la trei. Bei, însă cana e goală, mănânci, dar nimic în farfurie, muşti aerul ca un câine enervat de o muscă, alergi după ea, alergi după oameni, ajungi la Orhei, cu două cuie în ţeastă, nu te mai poţi opri, o iei la stânga prin mărăcini, prin resturi de gospodării, drumuri arate, ruguri stinse, la care s-au încălzit oameni, la care s-au fript oameni, o iei la dreapta şi rătăceşti, apoi la stânga şi dreapta şi tot înainte, prin câmpuri cu ciori croncănind, care sar pe tine şi tu dai cu piciorul în ele, le-ai prăji, ba nu, le-ai mânca aşa crude, până nu te-au terminat de tot, până ieşi ciopârţit şi ciugulit, cu carnea căzând de pe oase, cu scheletul alergând în stânga şi-n dreapta: printre trunchiuri de copaci, printre cioturi muşcate, prin gări devastate, apoi nici un copac, nici un trunchi, nici un ciot – nici muşcat, nici întreg, nici un fel de ciot, nimic, nici o gară, şi aşa toată noaptea, alergi dormind şi dormi alergând, cu faţa spartă, schimonosită, cu gura căscată şi tâmpă, ca atunci când dormi în tren, rezemat de geam şi vecinul de compartiment se holbează la tine cum, prin maxilarul căzut, îţi curge saliva şi se prelinge pe bărbie, iar tu peste tot: ieri la Praga, azi la Berlin, te trezeşti în Varşovia, atârnat de un stâlp...
Cazi dintr-un car în drum spre Tomeşti, cu mâna prinsă în hăţuri, te trec toate pietrele, toţi spinii îţi intră în piele, bolovanii te ajung la oase, aici nu mai mergi, ci eşti mers de drumuri, băut de râuri, păscut de vaci... daţi-mi o vacă să o iau de coarne, daţi-mi una să vă arăt cum se trăieşte, daţi-mi un pumn în măsele, daţi-mi o piatră să molfăi.
Mă apuc de păr şi trag, mă apuc de picioare şi muşc, e cald şi e sânge. Ştiu cum arată iadul, îl văd la Bender, maşinile te recoltează cu grâul, halele te înghit, morile te macină, gospodinele te frământă în aluat, te bagă la cuptor – să nu credeţi că există iad fără flăcări – te scot şi te împart, copiii te înfulecă...
Din nou treaz, din nou la cuptor, din nou în stomacuri.
Zorii prin fereastră, tu prin tocator, eşti bun, eşti curat, ca vinul de Burgundia, ca ţuica de Bistriţa. Vreau în Kamceatka, vreau pe şantier, cu gleznele în lanţuri, cu degetele scrijelind, cu gura săpând în rocă, cu sângele pe bărbie.
Eşti la Soroca, Ungheni, Duseldorf, la Haga şi nu te mai trezeşti.
(Exerciţiu scris în tabăra de la Orheiul Vechi, la tema lui Alexandru Vakulovski – un text la prezent, în care să apară Trebujeniul, din Orheiul Vechi, şi Antoneştiul. Documentare din cartea În gura foametei, de Alexei Vakulovski)
Foto a.vklvsk: Simona Popescu, Ana Donţu, Radu Vancu la Orheiul Vechi
Textul a fost publicat în Timpul
No comments:
Post a Comment