Foamea
Nu am timp pentru adânci
cugetări. Nu mai visez la fapte mari. Exist eu şi stomacul meu. Există
cavitatea mea bucală, faringele, epiglota, stomacul. Le simt prezenţa. Acum
gândurile mele sunt speranţa să găsesc şi mâine o rădăcină de papură, o
păpădie, nişte geandră, un cioclej, câteva scoici prin mâlurile râului, o
vrabie, beţe de răsărită, buruiene, crengi de copaci pentru fierturi. Orice.
Îmi simt gândurile, şi ele sunt foarte aproape de stomac, toate gândurile mele
sunt obsesiv legate de foame, însă nu doar de a mea. În clipele astea totul se
schimbă, când ameţeşti mergând pe drum; când te târăşti de neputinţă, dar nu îl
furi pe celălalt, deşi alţii o fac, tu nu o poţi face, fiindcă, dincolo de
limitele suferinţei, respingi nebunia din tine. Îţi impui să o ţii cât mai
departe.
Suntem în tren. Orheiul e departe.
Antoneştiul e din ce în ce mai aproape.Trenul se mişcă încet, mai lent decât un
car cu boi. Câmpiile îngălbenite duhnesc a lipsă.
- Foca, dă-mi o bucăţică de pâine că nu mai pot rezista, îmi
spune Oachim, iar eu nu am ce-i da. Oamenii din tren sunt trişti. Au hainele
jerpelite şi ponosite. Oamenii sunt furioşi. Mă privesc cu ură. Nu au ochi
rugători, ci furioşi. Mulţi dintre ei ar fi gata să ucidă pentru o bucată de
pâine. Lângă mine stă un bătrân de vreo 70 de ani, cu o barbă sură imensă, fără
o mână şi fără un picior. Doarme şi e gata să cadă peste mine. Mă întreb dacă e
posibil şi aşa ceva. Să-ţi tai popria mână şi propriul picior ca să te salvezi
de foame. Nu le are proaspăt bandajate. Sunt amputaţii vechi, ceea ce mă face
să mă gândesc la vreun accident din trecut, la un război, la o răfuială cruntă.
Îmi închipui toate aceste scene şi mă cuprinde groaza. Răni cu o durere simţită
la gradul 10 din 10. Răni unse cu craulină în loc de iod, apoi tratate cu
pătlagină. Doarme şi corpul lui asimetric este mult înclinat înspre mine. –
Foca, dă-mi o bucăţică de pâine, repetă Oachim, care stă pe scaunul din faţa
mea. Oachim stă ghemuit ca un embrion şi se ţine cu mâinile de burtă, iar eu nu
am ce-i da. Şi mie mi-e foame, dar asta nu schimbă nimic. Un bărbat mărunt
scoate cuţitul din geacă. – Daţi încoace sacii de grâu, spune. Nimeni nu are
grâu. – Daţi încoace sacii de grâu, repetă, de parcă ar vedea pe undeva grâu. –
A-nebunit, zice unul. – Săracul, spune
un altul. Toţi îl privesc ca pe un personaj fictiv, care e făcut din aer, ca pe
o halucinaţie. Bărbatul se crede real, este real, şi flutură în mâini un cuţit
foarte real. Nimeni nu mişcă. E mărunt şi are un început de chelie. Miroase
urât, ca întreg trenul. În aşa condiţii nu îţi dai seama cine pute mai tare,
dar bărbatul încins care ţine cuţitul e clar că nu s-a spălat cel puţin câteva
săptămâni. – Linişteşte-te, bre! Îi zice un tânăr care stă pe scaunul lipsit de
spetează din capătul compartimentului.
Nu stă să-i explice că nimeni nu are ce mânca. Bărbatul începe să
tremure. Strigă din toţi rărunchii – Dacă nu-mi daţi o bucată de pâine, vă tai
capurile la toţi! Îi simt rădăcinile spaimei. Îi simt febra. Mi-e milă de el,
dar nu mişc. Nimeni nu poate face nimic. – Stai jos, nu-ţi pierde energia
aiurea, o să mai ai nevoie de ea, îi zice altul. Bărbatul cu cuţit se-ndreaptă
înspre o femeie care ţine strâns în braţe o geantă. Oachim îi iese-nainte.
Încerc să-l opresc, dar el mi se smulge din mâini. Îl apucă pe imbecil de gât
şi de mâna în care ţine cuţitul, apoi îl
aruncă afară din compartiment, fără să crâcnească. Bărbatul rămâne mult în
urmă, rostogolindu-se în râpa galbenă de pe marginea căii ferate, cel mai probabil,
fără suflare. Nimeni nu are nimic de reproşat. Nimeni nu are nimic de spus.
Halucinaţia a dispărut. Toată lumea tace. – Badea Colea a murit cu bucăţica de
pâine în gură, spune peste un timp Oachim. Noi trebuie să facem ceva, Foca,
altfel o să murim şi noi. O să murim. – Stai liniştit, Oachim, tata e acasa.
Vom schimba covoarele pe cartofi, şi tablourile, şi cearşafurile, şi vesela, şi
ulcioarele sculptate de mama, şi icoanele, şi o parte din haine. Va fi bine,
Oachim, va fi bine. Mai trebuie să rezişti un pic până ajungem acasă. - Foca,
nu mai pot. Mă arunc din tren Foca. Nu se poate. Trenul acesta nu se mai
opreşte, îmi spune, şi o lumină palidă i se aşterne pe faţă-n scurte fragmente.
- Uite luna, dragul meu, uite-te la ea. Luna gustasă. Avem o pâine imensă.
Acuşi o să tai o felie mare mare din ea şi o să mâncăm amândoi. Acuşi, doar un
pic mai aşteaptă, şi va fi aici. Tu dormi, Oachim, dormi, dragul meu, mâine ne
aşteaptă o zi grea.
Blogul Ecaterinei Bargan.
Fomistă la maxim
ReplyDelete