„Scrisul - în acelaşi timp călătorul şi drumul”

fragment de jurnal de Alexei Vakulovski în noul nr. Tiuk, www.tiuk.reea.net, care e pe internet,
aici

Scriu: mergeau prin lanul de grîu, ţinîndu-se de mînă. Păreau că-s. Mă opresc. Răsuflu greu. Lasă-i să meargă prin grîu. Lasă-i să fie fericiţi. Măcar ei să. Dumneata înţelegi prea bine că eu i-aş putea face pe aceşti doi fericiţi nefericiţi. Căci ce-i fericirea în mîna unuia care scrie? E un act de voinţă, de dorinţă. Aş putea scrie: au ieşit dintr-un lan de grîu. Ea plîngea. El îşi... Dar n-o fac. Deci, mergeau prin lanul de grîu...

***

Scrisul meu are pentru mine un efect tămăduitor. Uneori nu ştiu cine e cauza şi cine-i efectul. Eu îmi dirijez scrisul sau scrisul mă îndreaptă pe mine spre ceva. Eu şi scrisul meu e una. E un tot întreg, e o sferă, e TAO: în acelaşi timp călătorul şi drumul.

***

Carte. Epistolă. Scrisoare. E un gest? E o punte? E o afirmare/confirmare? E o datorie plictisitoare ori o plăcere îndatoritoare? Cine-mi va spune ce e o scrisoare. Omul a scris sau omul scrie? Scrierea-i om sau omu-i o scriere. Suntem scriitori ori cititori. Cine pozează: cel care scrie sau cel care nu scrie? Mi-e milă de omul care n-a primit nici o scrisoare. Mă tem de omul care n-a scris nici o scrisoare.

***

Nu vreau să-l conving pe cineva că eu am dreptate. Sigur că eu am dreptate. Nu insist asupra faptului numai de aceea că-s convins de dreptatea mea.

            Nu insista nici tu. Sigur că ai dreptate. Altfel nici nu poate fi. Fii nepăsător ca un sfinx cînd se vorbeşte despre dreptate. Eşti convins că dreptatea ta e-n degetul cel mic. Al tău. Aşa şi este.

            Şi el are dreptate. Dreptatea lui. O ţine tot în degetul cel mic. Numai că în degetul lui cel mic. Cum altfel. Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele – toţi avem dreptate. Suntem o lume de drepţi. Vai, ce ordine-i în această lume încropită numai din drepţi. Ne mîncăm fericiţi unul pe altul. Acesta-i dreptul nostru, al vostru, al lor, al lui, al ei, al tău şi al meu, dacă vrei.

***

Cu cît e mai înalt muntele, cu atît e mai mare dorinţa oamenilor de a i se sui în cap.

***

Între două fenomene trebuie să fie o punte de legătură. Între două lumi – o a treia, adesea de o importanţă mai mică. Între Eminescu şi Caragiale a fost o curvă – Veronica. Eminescu a cîntat-o. Caragiale a detestat-o. Noi o privim cum dorim. Totuşi, din curvă nu faci născătoare, din Magdalena nu iese Maria, deşi pe amîndouă Maria le cheamă. Ca să cînte, să judece, poeţilor durere le trebuie. Dar unde e depozitată durerea mai mult ca într-o curvă? Deci: trăiască curvele? curvele, curvele...

***

Uneori, gîndindu-mă la om, mă întreb: oare Dumnezeu ştie ce-a făcut?