.jpg)
Laura
Moisei
Viața
bate teatrul
În 21 aprilie 2015, la
Teatrul Național Timișoara și-au dat întâlnire umbrele. S-au spus poveștile de
viață și moarte ale celor lăsați “cu dinții la stele” de foametea orchestrată
de Uniunea Sovietică în Basarabia în anii 1946-1947. În cadrul spectacolului
documentar “Copiii foamei. Mărturii” după volumul regretatului Alexei
Vakulovski, echipa Naționalului din Chișinău împreună cu regizoarea Luminița
Țâcu a adus în prezent realitatea tragediei din această pagină de istorie
recentă pe care prea puțini o cunosc sau o mai simt astăzi. (FOTOGRAFII: Adrian
Pîclișan / TNTm)
Am fost mereu pasionată
de filmul documentar. Realitatea surprinsă în evoluția ei reușește de multe ori
să boxeze cu sentimentele noastre mai puternic decât orice dramă ficțională. În
fața tragediei vieții înseși, orice piesă de teatru închipuită ajunge mai
devreme sau mai târziu să pară o dulcegărie.
Spectacolul “Copiii
foamei. Mărturii” aduce pe scenă un gen mai rar reprezentat: Verbatim,
teatrul-documentar discursiv cu minimum de mijloace. Nouă actori de la Teatrul
Național din Chișinău în haine de doliu, povestind timp de două ore pe scena de
la Timișoara despre agonia sătenilor din Antonești, raionul Ștefan Vodă, în
timpul foametei, au devenit acum eroii mei tragici. Pentru că ei au fost
mesagerii mătușii Hartina, ai lui nenea Luca, ai lui moș Sârghi, ai bădiței
Mitrofan, ai lui țaca Glafira, Havrușei și ai multora nenumiți care acum sunt
“ghiocei și toporași“.
“Un sat în care nu se
aude niciun cântec de cocoș, vă puteți închipui aceasta?” – acum apare prima
tresărire, chiar în deschiderea spectacolului. Aflăm că pe timpul foametei
sătenii mâncau “rădăcini de papură, bețe de răsărită, ciocleje, macuc, buruieni,
lobodă, urzică, știr, ghindă, lăstar de covrigei (un fel de iarbă), rumeguș,
coajă de copac, pir, pur, ștevie, troscot, giandră”. Lista se repetă ca un fel
de incantație neagră a rezistenței celor care își pierduseră și ultima speranță
la o bucată de pâine. Din gura bunelului care se îndreaptă spre moarte cad
grăunțe de grâu nemestecate pe care le culege și le mănâncă nepotul.
Imaginea
de deschidere este a satului în ansamblu, devastat de rechizițiile activiștilor
care din ordinul lui Stalin invadau gospodăriile și confiscau orice urmă de
hrană, în baza legii inumane de atunci. Trădări au fost și în rândul sătenilor,
turnătorii pentru o bucățică de turtă, lichele, profitori. Oameni mâncau mâțe,
câini… chiar și oameni. Oameni care înnebunesc, mame pierdute care își împing
copilul în sobă și îl mănâncă. Fiorii reci se instalează definitiv pe frunte și
pe șira spinării, și nu vor mai pleca până mult după finalul piesei.
Lumina însă răzbate
prin toate. Poveștile despre educatoarea de la grădinița distroficilor care
renunță la rația ei pentru a-i hrăni pe copii, despre castronelul de tocăniță
împărțit cu bucățica la fiecare copil din clasă, toate mărturisesc că până la
groapă întotdeauna mai există speranță și solidaritate printre cei mai
puternici și mai buni oameni.
În continuare, povestea
se concentrează pe tema evadării sau a imposibilității ei – educatoarea care ia
hotărârea să plece acasă la părinți, dar se întoarce din drum și rămâne în
Antonești, exodul sătenilor în Polonia după alimente (de fapt, în Ucraina de
vest, loc bântuit de infractori pe atunci), în vagoanele de cărbuni de multe
ori cu prețul vieții, escapiștii care au părăsit satul lăsând uneori copii mici
în urmă. Sunt imagini ale groazei, zbaterii și resemnării în fața unei urgii
care a făcut mai multe victime omenești decât războiul.
Relațiile dintre oameni
vorbesc despre umanitate versus dezumanizare. Sunt povești despre sacrificiu –
al părinților pentru copiii, al surorii pentru frați, istorii despre alegeri și
solidaritate umană. Din epoca groazei, încă mai răzbate o listă de nume de
oameni adevărați, persoane pe care o supraviețuitoare le menționează ca într-un
pomelnic al binefăcătorilor ei. Este imaginea umanității aflate la apogeu în
mijlocul celei mai dure crize.
Spiritualitatea
e o altă temă abordată, în relatările despre biserica închisă de activiștii de
partid pe care sătenii au regretat-o mereu, condamnându-și lor sieși lipsa de
tărie în a lupta pentru păstrarea ei neatinsă. Bisericuța satului fusese sursa
de energie a unor suflete confruntate cu iminența morții.
Spre final, începe să
se arate speranța – chiar și în timpul foametei se face nuntă, cu turte de
papură și scoici din Nistru pe post de ospăț, ca dar cuplul primind trei
tacâmuri și câteva monede. La venirea primăverii, văcuța casei rămasă în viață
este promisiunea unui trai mai bun. Unii săteni își povestesc chiar și
supraviețuirea după lagărul nazist. Deportările în Siberia ale sătenilor mai
înstăriți ce au urmat după instituirea colhozurilor nu au reușit nici ele să îi
frângă definitiv.
Postum,
încheierea e tragică și în ziua de astăzi. Supraviețuitorii se zbat tot în
sărăcie, după ce băncile le-au luat toată agoniseala. Unii scapă prin emigrarea
în Occident, alții doar prin resemnare. “Atunci era pe vremea lui Stalin – dar
acum?” este întrebarea care plutește greu în aer și în suflet la final.
Retorică și dureroasă, ea rămâne fără răspuns și închide un spectacol care,
doar prin relatare, a reușit pentru mine să egaleze forța imagistică din filmul
documentar “Soviet Story” al lui Edvins Snore, cu ale lui imagini ale
cadavrelor contorsionate în gropile comune sovietice de pe timpul lui Stalin –
aliatul care a făcut mai multe victime prin foamete în Uniunea Sovietică decât
războiul.
Nu
e imaginație, ficțiune și vis. E realitate. Doamne ferește!
No comments:
Post a Comment