Ai votat?

Alexei Creţu a votat. Dar voi?

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani

1 iunie 2003

            M-au poftit la masă. M-au servit cu zeamă din petici. Da, din petici de diferite culori. Îmi părea gustoasă. Gospodina casei era f. mulţumită că mie-mi place mîncarea ei, dar fiică-sa mă privea cu ochii măriţi.

            - Tu nu ştii ce-i bun pe lumea asta, i-am spus.

Ea-şi mări şi mai tare ochii şi deveni extraordinar de frumoasă. Am pus lingura în farfurie. M-am săturat.  

1 iunie 2005

            Cumătru’ V. mi se plînge că cum. Antonina e bolnavă şi a slăbit groaznic:

            - N-ai nici la ce căta, nici cu ce te lua şi nici la ce te da.

Are şi el cîteva coaste rupte, e încorsetat, dar n-are „la ce se da”.

Cică „nu mă pot ridica de pe scaun, dar beau trei pahare de vin de cele mari şi ridic sacul în pod, zău că nu spun minciuni. Că eu nu spun minciuni, măcar c-am fost comunist. Acum îs baptist”.

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani

23 mai 2003

Ne-a sunat Mihai. Lucrează în continuare la Institutul Român de Istorie Recentă. Vrea să se mute la Bucureşti. Hm.

Sandu se luptă cu examenele. O carte de-a lui a fost nominalizată la premiile României Literare.

Lui Mihai i-a apărut o carte de poezie. Mi-a promis că mi-o trimite cît mai curînd.

Bine, bine şi iar bine.

***

            Mihai nu poate accepta conduita comună. El mereu explodează. Nu va avea o soartă liniştită. Mă neliniştesc. Se zice că unul singur în mijlocul cîmpului nu-i luptător (rus.). Nu cred: omul e ori nu e luptător. Mama avea un caracter de luptător. Tata era mai mult un filosof. Un filosof, nu un palavragiu ca foarte mulţi dintre noi. Cu Mihai mă mîndresc şi… mă tem de soarta lui. Doresc să se bucure şi el de cele lumeşti: o familie trainică, un loc de lucru stabil, o casă, o masă, o soţie, nişte copii etc., etc.

            Sigur că-mi doresc nişte nepoţi, care m-ar face puţin-puţin mai copil. Ce poate fi mai minunat?

23 mai 2005

Văd la TVR 1: S-au întors acasă. E vorba de ziariştii români arestaţi în Irak. Bine. Clar. Dar ce se ascunde după faţa asta. Cine au fost răpitorii? Cum s-a putut realiza eliberarea?

            Cum? Ce? De ce?...

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani

22 mai 2003

O melodie săltăreaţă se lasă peste satul nostru şi credeam că se joacă o nuntă în sala de sport a şcolii. Dar vocea lui Ţopa m-a făcut să-mi amintesc de un anunţ din „Antoneşti-Curier”. Bun redactor-şef aş fi, dacă aş uita ce publicăm acolo… Au venit, va să zică, artiştii din Chişinău la hramul satului. Eu, din extrema de nord-vest a satului, îi aud perfect. Iată, unul isteţ ne laudă fetele, e uimit de frumuseţea lor, apoi exclamă plin de emoţii:

- Vinî-ncoaşi, fa!

O exclamaţie tîmpită care dovedeşte că orice cîrlan din capitală crede că e culmea perfecţiunii, iar la sat trăiesc numai neciopliţii. Dă-l în mă-sa, în stilul lui mă exprim.

Între cîntece, şi un anunţ publicitar:

- Bun gospodar e primarul vostru etc.

Asta aşa şi este. Din doi Vova şi un Anatolie, acesta de la urmă merită să fie primar. Ceilalţi îs din cei care înţeleg şi simt numai propriul lor fund. Anatol va putea face ceva şi pentru sat.

Înţeleg: şiretlicul cu concertul e treaba lui. Cu ajutorul lui S. Panuş, care îi are de… prieteni pe o parte din artişti, îşi face reclamă. Nu pot să-l acuz. Îl înţeleg. Aş vrea să-i spun, totuşi:

- Să te ţii de cuvînt, măi!

22 mai 2004

            A venit Maria Oprea la noi să-i măsoare S. tensiunea. E grav bolnavă. Probabil are ciroză. A venit cu nepoată-sa. Argint viu, nepoată-sa. Am întrebat-o dacă ia un pahar de vin. S. a adus un ulcioraş. Maria a luat numai două păhărele şi s-a destăinuit:

            - Dar eu n-am să mor anul acesta.

            - ??

            - Mi-a cîntat cucul din faţă şi mi-a cîntatcă încă mai am de trăit şase ani. Adelina (nepoată-sa zbînţuită) are să aibă opt ani cînd va muri bunica…

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani

20 mai 2004

Mi-au venit o mulţime de oaspeţi. Îi invit în casă. Dar nu e casa mea. E anexa casei mele, acea anexă pe care o văd deseori – numai în vis. Camere nepopulate, fără viaţă, parcă. Parcă ar fi nişte săli de expoziţie. E casa mea cea necunoscută şi rece. Dar e a mea.

            Ieşim afară. Privim ceva: un concert? un spectacol? Ceva nedefinit. Simt un miros de nelinişte. Ies din teatrul de vară şi văd alături o vale din care ies aburi… de carbit? De o substanţă necunoscută. Precis. Încerc să precizez ceva şi simt că mă cufund în pămîntul care fierbe. Fierbe şi mă trage ca o mlaştină. Cineva îmi întinde o creangă. O apuc şi ies. Zîmbesc salvatorului meu – o femeie cunoscută-necunoscută. Ieşim la şosea, oprim o maşină şi pornim undeva. Încerc să-i mulţumesc salvatoarei, dar ea dispăru.

20 mai 2005

Iau receptorul şi aud:

            - Alexei Vasilievici?

            Mihai telefona.

            Apa n-a ajuns pînă la locuinţa lor. În genere, Braşovul n-a suferit din pricina inundaţiilor. Dar cît am stat de vorbă, acolo în Braşov ploua cu găleata.

***

Sărac pot să fiu, iar slugă niciodată.

Despre piesa COPIII FOAMETEI de Alexei Vakulovski, jucată la Festivalul de Teatru de la Timişoara

aici (şi cu poze) - mulţumim, Laura Moisei (şi, fireşte, actorilor & regizorului de la Teatrul Naţional)!

sau doar textul:

Laura Moisei

Viața bate teatrul

În 21 aprilie 2015, la Teatrul Național Timișoara și-au dat întâlnire umbrele. S-au spus poveștile de viață și moarte ale celor lăsați “cu dinții la stele” de foametea orchestrată de Uniunea Sovietică în Basarabia în anii 1946-1947. În cadrul spectacolului documentar “Copiii foamei. Mărturii” după volumul regretatului Alexei Vakulovski, echipa Naționalului din Chișinău împreună cu regizoarea Luminița Țâcu a adus în prezent realitatea tragediei din această pagină de istorie recentă pe care prea puțini o cunosc sau o mai simt astăzi. (FOTOGRAFII: Adrian Pîclișan / TNTm)

Am fost mereu pasionată de filmul documentar. Realitatea surprinsă în evoluția ei reușește de multe ori să boxeze cu sentimentele noastre mai puternic decât orice dramă ficțională. În fața tragediei vieții înseși, orice piesă de teatru închipuită ajunge mai devreme sau mai târziu să pară o dulcegărie.

Spectacolul “Copiii foamei. Mărturii” aduce pe scenă un gen mai rar reprezentat: Verbatim, teatrul-documentar discursiv cu minimum de mijloace. Nouă actori de la Teatrul Național din Chișinău în haine de doliu, povestind timp de două ore pe scena de la Timișoara despre agonia sătenilor din Antonești, raionul Ștefan Vodă, în timpul foametei, au devenit acum eroii mei tragici. Pentru că ei au fost mesagerii mătușii Hartina, ai lui nenea Luca, ai lui moș Sârghi, ai bădiței Mitrofan, ai lui țaca Glafira, Havrușei și ai multora nenumiți care acum sunt “ghiocei și toporași“.

“Un sat în care nu se aude niciun cântec de cocoș, vă puteți închipui aceasta?” – acum apare prima tresărire, chiar în deschiderea spectacolului. Aflăm că pe timpul foametei sătenii mâncau “rădăcini de papură, bețe de răsărită, ciocleje, macuc, buruieni, lobodă, urzică, știr, ghindă, lăstar de covrigei (un fel de iarbă), rumeguș, coajă de copac, pir, pur, ștevie, troscot, giandră”. Lista se repetă ca un fel de incantație neagră a rezistenței celor care își pierduseră și ultima speranță la o bucată de pâine. Din gura bunelului care se îndreaptă spre moarte cad grăunțe de grâu nemestecate pe care le culege și le mănâncă nepotul.

            Imaginea de deschidere este a satului în ansamblu, devastat de rechizițiile activiștilor care din ordinul lui Stalin invadau gospodăriile și confiscau orice urmă de hrană, în baza legii inumane de atunci. Trădări au fost și în rândul sătenilor, turnătorii pentru o bucățică de turtă, lichele, profitori. Oameni mâncau mâțe, câini… chiar și oameni. Oameni care înnebunesc, mame pierdute care își împing copilul în sobă și îl mănâncă. Fiorii reci se instalează definitiv pe frunte și pe șira spinării, și nu vor mai pleca până mult după finalul piesei.

Lumina însă răzbate prin toate. Poveștile despre educatoarea de la grădinița distroficilor care renunță la rația ei pentru a-i hrăni pe copii, despre castronelul de tocăniță împărțit cu bucățica la fiecare copil din clasă, toate mărturisesc că până la groapă întotdeauna mai există speranță și solidaritate printre cei mai puternici și mai buni oameni.

În continuare, povestea se concentrează pe tema evadării sau a imposibilității ei – educatoarea care ia hotărârea să plece acasă la părinți, dar se întoarce din drum și rămâne în Antonești, exodul sătenilor în Polonia după alimente (de fapt, în Ucraina de vest, loc bântuit de infractori pe atunci), în vagoanele de cărbuni de multe ori cu prețul vieții, escapiștii care au părăsit satul lăsând uneori copii mici în urmă. Sunt imagini ale groazei, zbaterii și resemnării în fața unei urgii care a făcut mai multe victime omenești decât războiul.

Relațiile dintre oameni vorbesc despre umanitate versus dezumanizare. Sunt povești despre sacrificiu – al părinților pentru copiii, al surorii pentru frați, istorii despre alegeri și solidaritate umană. Din epoca groazei, încă mai răzbate o listă de nume de oameni adevărați, persoane pe care o supraviețuitoare le menționează ca într-un pomelnic al binefăcătorilor ei. Este imaginea umanității aflate la apogeu în mijlocul celei mai dure crize.

            Spiritualitatea e o altă temă abordată, în relatările despre biserica închisă de activiștii de partid pe care sătenii au regretat-o mereu, condamnându-și lor sieși lipsa de tărie în a lupta pentru păstrarea ei neatinsă. Bisericuța satului fusese sursa de energie a unor suflete confruntate cu iminența morții.

Spre final, începe să se arate speranța – chiar și în timpul foametei se face nuntă, cu turte de papură și scoici din Nistru pe post de ospăț, ca dar cuplul primind trei tacâmuri și câteva monede. La venirea primăverii, văcuța casei rămasă în viață este promisiunea unui trai mai bun. Unii săteni își povestesc chiar și supraviețuirea după lagărul nazist. Deportările în Siberia ale sătenilor mai înstăriți ce au urmat după instituirea colhozurilor nu au reușit nici ele să îi frângă definitiv.

            Postum, încheierea e tragică și în ziua de astăzi. Supraviețuitorii se zbat tot în sărăcie, după ce băncile le-au luat toată agoniseala. Unii scapă prin emigrarea în Occident, alții doar prin resemnare. “Atunci era pe vremea lui Stalin – dar acum?” este întrebarea care plutește greu în aer și în suflet la final. Retorică și dureroasă, ea rămâne fără răspuns și închide un spectacol care, doar prin relatare, a reușit pentru mine să egaleze forța imagistică din filmul documentar “Soviet Story” al lui Edvins Snore, cu ale lui imagini ale cadavrelor contorsionate în gropile comune sovietice de pe timpul lui Stalin – aliatul care a făcut mai multe victime prin foamete în Uniunea Sovietică decât războiul.

            Nu e imaginație, ficțiune și vis. E realitate. Doamne ferește!

Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alţi ani

2 mai 2003

La radio V. Gârneţ, într-un interviu, vorbeşte despre dicţionarul scriitorilor basarabeni (39) editat în Cehia. El şi cu V. Ciobanu au făcut selecţia. Criteriul – valoarea. Cei mai tineri au fost optzeciştii. Ceilalţi – să mai crească, zic eu. Iar V.G. zice că nu toţi au fost mulţumiţi de această selecţie. Îl pomeneşte pe Mihai, care a polemizat civilizat cu ei. Mihai e de părere că scriitori cu adevărat valoroşi sunt anume cei mai tineri. Gârneţ se destăinuie că el nu crede în valoarea estetică a poeziilor lui G. Vieru ori L. Lari, dar i-a inclus în dicţionar, fiindcă ei au o influenţă puternică asupra cititorilor din R. Moldova. Fie. De criticat îi critică, dar nu-i poate neglija. Fără comentarii. Referindu-se la acest dicţionar, A. Busuioc spune că el valorează atîta cît cîntăreşte – vreo două-trei sute de grame.

2 mai 2004

Basarabia noastră e un spital cu sate şi oraşe blestemate, cu oameni bolnavi şi rătăciţi. Zic şi eu „oameni”, dar poţi să rătăceşti mult prin sat fără să întîlneşti nici un om, iar cînd, totuşi, apare vreo unul, e bătrîn, e vlăguit, e apatic. Case pustii. Morminte părăsite. Copii lepădaţi. Viaţa începe a clocoti abia spre seară. În baruri. Curge rachiu şi-n fosta librărie. La discotecă dansează pe întuneric cu mîinile băgate-n chiloţi, cu ţîţele scoase, cu ochii tulburi. Basarabia mea…