30
martie 2004
Azi e ziua lui Alexei, omul lui Dumnezeu. E ziua
mea onomastică, vasăzică. Deşi i se mai zice şi Alexei cel cald, pare că nu
vine primăvara, ci se întoarce iarna.
***
Călătoreau cu trenul. Se întorceau acasă cu
cîţiva saci cu cartofi. Era 1946. Era foame. Printre copacii unei păduri din
Ucraina apuseană, îşi făcuse loc o haită de umbre negre, aruncară căngi legate
cu funii şi Vasile fu smuls de pe acoperişul trenului. Cînd îşi reveni, văzu nu
departe de el un bărbat. Omul avea capul spart. Îi dădu lui Vasile un cartof şi
acesta îl duse la gură. Pe la miezul nopţii, bărbatul îi întinse un obiect
straniu. Nişte fluiere lipite unul de altul. Pînă dimineaţă, bărbatul se
stinse. Vasile îl acoperi cu crengi şi o luă pe calea fierată în direcţia în
care plecase trenul cu cartofii lui. Cînd nu mai putea merge, se aşeza, scotea
fluierele şi sufla în ele. După multe zile de pribegie, putea scoate şi cîte o
melodie din fluierele lui. Lîngă o mică haltă, întîlni un basarabean stors de
puteri, care nu se mai putea deplasa. Vasile îi arătă instrumentul şi-i spuse
că-l schimba pe ceva de-ale gurii. „Nu-l da, gemu bărbatul, e nai”. Acesta l-a
învăţat pe Vasile să cînte la nai, iar acesta cerşea şi-i aducea hrană şi
unchiului G.
No comments:
Post a Comment